Austeritatea fără schimbare nu corectează dezechilibrul. Doar îl amână. România nu intră în austeritate pentru că vrea. Intră pentru că a rămas fără opțiuni. Problema nu este corecția. Problema este că nu schimbă nimic.
Ajustarea fiscală care urmează nu este rezultatul unei decizii strategice, ci al unui model care a funcționat ani întregi pe dezechilibru: statul a cheltuit constant mai mult decât a putut susține, împingând corecția în viitor până când ea a devenit inevitabilă.
Evaluările recente ale OECD confirmă această realitate: România intră în consolidare fiscală nu din convingere, ci din constrângere. Nu pentru că a ales un drum, ci pentru că nu mai are altul. Dar întrebarea esențială nu este dacă urmează austeritatea. Întrebarea este dacă schimbă ceva.
Experiența ultimelor două decenii oferă un răspuns incomod. România știe să reducă deficitul pe termen scurt. Nu știe să elimine mecanismul care îl produce. După fiecare ajustare, echilibrul aparent revine. Dezechilibrul structural rămâne.
Ajustarea reduce temporar dezechilibrul. Schimbarea îl elimină. Iar această schimbare are un nume simplu și evitat sistematic: reforma statului.
România alege, constant, prima variantă.
În lipsa schimbării, austeritatea nu este o soluție. Este o pauză între două crize — din ce în ce mai scurte și mai costisitoare.
Discuția publică rămâne blocată în jurul efectelor: tăieri, plafonări, amânări. Sunt măsuri necesare, dar nu ating problema reală. Deficitul nu este produs de un exces punctual, ci de un sistem construit pe o discrepanță permanentă între venituri și cheltuieli.
Statul român colectează aproximativ 28–29% din PIB — mult sub media europeană. În același timp, promisiunile și angajamentele publice sunt aliniate la standarde europene. Diferența nu este o scăpare. Este arhitectura sistemului.
Un stat care promite la nivel european și colectează la nivel periferic produce inevitabil deficit recurent — finanțat din împrumuturi și transferat în viitor.
Acest model nu este accidental. A fost susținut ani la rând de decizii care au preferat stabilitatea pe termen scurt în locul reformei pe termen lung. De cei pe care i-am votat personal — și pe care i-am lăsat, la fel de personal, să amâne costul. Un model în care colectarea rămâne slabă, cheltuielile rigide, iar administrația incapabilă să-și corecteze propriile dezechilibre.
Deficitul se reduce. Modelul rămâne. Modelul produce din nou deficit. Iar deficitul produce din nou criză.
Istoria recentă confirmă mecanismul. După ajustările de după 2010, creșterea economică a revenit. Dezechilibrele nu au dispărut. Au fost doar împinse în viitor.
Aceasta este problema austerității fără schimbare: nu modifică direcția. Doar încetinește prăbușirea.
Riscul real nu este austeritatea în sine. Riscul este iluzia că ea rezolvă problema. O reducere temporară a deficitului creează senzația de control. Indicatorii se îmbunătățesc, presiunea scade, iar sistemul își reia funcționarea exact în aceiași parametri care au generat dezechilibrul inițial.
Fără un stat care colectează, prioritizează și administrează, deficitul nu dispare. Revine. De fiecare dată mai repede. De fiecare dată mai scump. Și de fiecare dată cu un spațiu mai mic de corecție.
În 2026, spațiul de manevră este deja mai îngust. Datoria este mai mare. Costul finanțării este mai ridicat. Timpul este mai scurt.
România nu evită criza. O reprogramează.
Diferența nu mai este dacă vine, ci când — și cine plătește.
Iar costul este, de fiecare dată, mai mare și opțiunile mai puține.
Comentarii prin facebook