Rinichii pleacă la Cluj

În 1981, la Timișoara, echipa profesorului Petru Drăgan realiza primul transplant renal de la donator decedat din România.

Prima dată când, în această țară, un organ trecea de la un om care murise la un om care putea trăi.

S-a întâmplat aici. Nu la București. Nu la Cluj. La Timișoara.

În 2007 s-a făcut ultimul transplant renal din oraș. În același an a murit profesorul Drăgan, iar România intra în Uniunea Europeană și adopta standarde de acreditare mai stricte. Centrul care deschisese drumul nu le-a mai îndeplinit.

Programul s-a oprit.

Nu printr-o decizie asumată și nici printr-un refuz explicit. Pur și simplu s-a oprit. Au trecut aproape două decenii.

În acest timp nu s-au pierdut medicii, experiența sau infrastructura. Clinica de Urologie a Spitalului Județean a fost modernizată și inaugurată în 2022. Pe firmă scrie și astăzi, negru pe alb: „Urologie și Transplant renal”.

Promisiunea era că intervențiile vor fi reluate în 2023. Nu au fost reluate. Întrebat dacă există măcar un orizont de timp, managerul spitalului a răspuns printr-un singur cuvânt: „Nu.”

În primăvara acestui an, la patruzeci și cinci de ani de la premiera profesorului Drăgan, reluarea transplantului figura încă drept „obiectiv major de mandat”.

Obiectiv de mandat. Pentru ceva ce orașul acesta făcea deja pe vremea lui Ceaușescu.

Ce s-a pierdut atunci? Nu competența și nici tradiția. S-a pierdut acreditarea.

Mai exact, o succesiune de semnături care se pregătesc de aproape douăzeci de ani între direcții de sănătate publică, agenții naționale, ministere și comisii.

Nimeni nu a decis vreodată că Timișoara nu mai are voie să facă transplant renal. Doar că nimeni nu a decis suficient de clar că Timișoara trebuie să îl facă din nou.

Nu este un refuz. Este o amânare fără autor.

Și acum vine detaliul care merită citit de două ori. La Timișoara se prelevează organe.

Anul trecut au existat donatori aflați în moarte cerebrală și intervenții de prelevare multiorgan, realizate cu acordul familiilor și prin efortul echipelor medicale locale.

Organele acestea pleacă din Timișoara. Iar printre beneficiarii rinichilor prelevați aici se află și centrele de transplant din Cluj.

Recitiți.

Orașul care a deschis transplantul renal românesc poate scoate rinichi, dar nu mai are astăzi un program care să îi implanteze. Familiile din Timiș își dau acordul. Medicii din Timiș fac prelevarea. Echipele din Timiș pregătesc donatorul.

Apoi organul urcă într-o mașină și pleacă pe autostradă.

Pacientul din Timișoara rămas pe lista de așteptare continuă să aștepte. Nu este o poveste despre rinichi.

Este o poveste despre un oraș.

Timișoara produce donatori, produce echipe și produce organe compatibile. Singurul lucru pe care nu reușește să îl producă este semnătura care să permită reluarea transplantului.

Au existat și alte programe care s-au stins în tăcere — transplantul hepatic de la Municipal. Singurul care a supraviețuit este transplantul medular de la Spitalul de Copii „Louis Țurcanu”.

Dovada că se poate atunci când lanțul instituțional se închide până la capăt.

Am scris de multe ori despre funcția fără consecințe. Iată forma ei aproape perfectă.

Două decenii fără vinovați.

Două decenii fără refuzuri oficiale.

Două decenii fără o decizie finală.

Doar mandate care se succed și strategii care se rescriu, fiecare promițând reluarea transplantului „în perioada următoare”. Poate că aici nu mai vorbim doar despre transplant. Poate că vorbim despre una dintre bolile administrative ale acestui oraș.

Problema Timișoarei nu este că nu produce excelență.

Problema este că prea des nu reușește să transforme excelența individuală în continuitate instituțională.

Orașul produce premiere.

Mai greu produce mecanismele care să le transforme în tradiție.

Profesorul Drăgan a avut nevoie, în 1981, de curaj, de competență și de o echipă. Instituțiile care i-au moștenit opera au nevoie, în 2026, de un dosar aprobat.

El a reușit.

Ele nu reușesc de aproape douăzeci de ani.

Întrebarea nu este retorică. Câte dosare de acreditare pentru reluarea transplantului renal au fost depuse din 2007 până astăzi? La cine au ajuns? Pe masa cui s-au oprit? Și pe masa cui dorm acum?

Pentru că undeva dorm. Iar în fiecare an în care dorm, rinichii prelevați la Timișoara pleacă spre Cluj. Și odată cu ei mai pleacă ceva.

Încă o bucățică din orașul care a fost primul.