Spațiul verde urban apare de multe ori în discursul candidaților la funcții publice locale, în dezbaterile arhitecților, apare și în mesajele iubitorilor de verde și ecologie privați sau instituții ale statului și, firește, mai dăm de el în puternicul interes al unor antreprenori care se mai împiedică de câte un stadion abandonat în nu știu care cartier, dar căruia i-ar sta atât de bine sub formă de cartier de vile. Dar stadionul e ceva special. Atrage atenția mult mai tare ca un dâmb îmburuienat între două mașini parcate aiurea.
Mă gândesc că legea ar trebui să zică dacă un metru de pământ răscolit sub cauciucurile mașinilor, între trotuar și șosea trebuie să fie denumit spațiu verde, iar tot legea să-l protejeze ca atare. Mergeți cu răbdare prin capitale europene și vedeți de unde discuția asta. Între două șiruri de case, în centrul vechi sau mai la periferie, o stradă are trotuare, șosea, borduri, parcări eventual, stații pentru transportul public, poate bănci, coșuri de gunoi, stâlpi de iluminat, dar mai puțină spre deloc suprafață de pământ cândva plantat cu gazon.
Acest pământ „scarificat” de cei care parchează în disprețul regulamentelor publice e spațiu verde doar în hărțile celor de la Mediu și de la Cadastru poate. În realitate el nu mai este verde deloc. Este doar pământ și praf, cu noroc purtător de iarbă sub formă de mustăți necosite de nimeni. Oribil. Senzație mai puternică de neglijență pentru o administrație locală nu poate exista, pentru că în detaliile astea ne formăm păreri despre un primar sau altul, despre cât de priceput și gospodar este.
Vrei spațiu verde înte trotuar și carosabil? Perfect. Atunci înseamnă că îți permiți ca pe suprafețe imense din oraș să plătești întreținerea acestora, poliție locală să se asigure că nu le distruge nimeni sub roți sau zeci de mii de stâlpișori să ferească spațiul verde de nesimțirea unora dintre noi. Altfel, spațiul verde este numai vorbă, iar dezordine scrie pe cartea de vizită a edilului ce gospodărește urbea.
Nu vorbim de arbori ornamentali sau clasici. Deși și în cazul lor ar trebui să se specific în responsabilitatea cui rămâne strânsul frunzelor și toaletarea. Mai clar, nu ca în prezent, când primăria se ocupă de așa ceva doar dacă le spui tu că copacului îi cresc crengile, lucru aproape de neimaginat pentru aparatul administrativ. Totuși, verdele de la înălțime nu lasă o senzația de abandon atâta de puternică ca și cel de la sol. Ei, copacii, pot fi lăsați să ne ofere umbră și din mijlocul unor zone pavate, nu aici e problema. Dezolant devine acolo unde verdele nu mai e verde, iar Mediul îl vede verde pentru a bloca orice inițiativă edilitară, fără să mai aibă grija dacă primăria reușește sau nu să păstreze acel spațiu într-adevăr verde, ca în acte.
Cred că nimeni n-ar pleda aiurea pentru beton în locul ierbii. Bănuiesc că pragmatismul capitalelor orccidentale vine și el tot din concluzionarea că verdele impecabil îl poți regăsi doar în Rai, nu în societățile noastre imperfecte. Nu cere nimeni beton între liniile de tramvai de pe Cetății sau Bogdăneștilor, acolo unde primăria încă se ocupă de întreținere. Dar de ce să ne bălăcărim tu primărie cu Mediul pentru o bucată de „iarbă” pe care trebuie să pun bolovani pentru a nu deveni totul brazde de pământ. Toți știm că nu se poate altfel.
Mai mult, e incredibil că chestiunea esteticii acestor suprafețe publice incerte să nu preocupe proprietarul, adică primăria, și să devină o preocupare privată a fiecăruia dintre noi. Tot soiul de montaje metalice mai mult sau mai puțin provizorii, total eterogene ca design, sunt puse pe aceste „spații verzi” pentru ca ele să rămână cu fire de iarbă pe el. Altfel vor deveni parcări în noroi. Însă și așa, cine le mai și udă să nu fie fân uscat, căci nu poți lăsa proprietarul să se ocupe de jumătate de stradă, cu riscul să fie amendat că o face fără autorizare. Nu pot să cred că vedem și vrem atâta verde, chiar și acolo unde el demult nu mai e.
Comentarii prin facebook