În această săptămână s-a produs una dintre cele mai triste pagini din istoria parlamentarismului românesc. Şi mă refer la alegerea lui Florin Iordache în funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ. Indiscutabil, „Ciordache” este una dintre cele mai abjecte figuri ale politichiei româneşti a ultimelor trei decenii, iar locul lui era într-un tomberon, nu în fruntea unei instituţii care să vegheze legislaţia din România. (În comparaţie cu el, un Viorel Hrebenciuc pare un gentleman englez şcolit la Oxford.)
Dar aceste rânduri nu sunt despre PSD, partid care aşa, reformat cum se laudă, n-a găsit alt om pentru funcţia respectivă. De fapt, avea, dar aici a fost o premeditare. Dacă ar avea câştig electoral, PSD l-ar pune şi pe Florin Salam la conducerea unui nou-înfiinţat Institut de promovare a bunului gust în muzică. De Iordache, un slugoi irecuperabil, va avea nevoie în perspectiva vremurilor care vor veni. Alături de alţi doi „stâlpi independenţi”, Renate Weber şi Valer Dorneanu, „Altă întrebare” va forma o troică sulfuroasă a cărei misiune va fi să saboteze viitoarea guvernare.
Cu adevărat trist este însă faptul că Iordache a fost votat, de această dată, şi de aleşii PNL şi/sau USR. Greu de spus cine sunt vinovaţii. Aparent, vina este a USR, care a făcut greşeala impardonabilă de a propune un om în Consiliul Legislativ, la pachet cu Iordache. Aici nu prea există scuze. Totuşi, dincolo de poliloghia lui Cătălin Drulă în apărarea USR, argumentul suprem pare a fi al lui Dan Barna: „Vă imaginaţi că, dacă aş fi spus unui coleg din USR – „Bă, votăm cu Iordache”, nu ar fi apărut pe 700 de burtiere?”. Asta ca să nu spun că raţiunea USR de-a exista este chiar prezenţa pe scena politică a unor figuri precum Iordache. Dacă nu existau astfel de personaje groteşti, probabil nici USR nu exista. Sau în mod cert nu exista ca partid care contează pe scena politică.
De cealaltă parte, în mulţi liberali încă mai curge „USL-ism” în sânge. Nu puţini sunt cei care au aplaudat – e drept în surdină – măcelărirea legilor justiţiei de către Iordache. Aici Ludovic Orban a avut un merit indiscutabil că a forţat partidul să meargă pe calea corectă în problema Justiţiei. Dar pentru un personaj alunecos precum Florin Roman, liderul Grupului PNL din Camera Deputaţilor, poate cineva să bage mâna în foc?
Oricum, marea vină a celor două partide care se pregăteau pentru o guvernare comună este că n-au avut o înţelegere prealabilă unui vot atât de important. Mai gravă a fost spirala declaraţiilor tot mai războinice care au urmat. Sigur, este greu să treci peste un asemenea eveniment, dar de acolo la declaraţii gen şantaj precum cea a lui Drulă că USR merge la guvernare cu PNL, dar fără Orban premier, e o cale lungă. Atâta timp cât USR a făcut prima greşeală de-a propune un om la pachet cu Iordache.
Şi mai grav este faptul, în ceea ce ne priveşte pe noi, că undele cutremurului au ajuns şi la Timişora. Unde am descoperit un Dominic Fritz extrem de nervos, mototolind la propriu o primă înţelegere între PNL şi USR PLUS scrisă pe hârtie chiar de el. Apoi tot Fritz dă un ultimatum, vorbind de o înţelegere cu PSD. Ori nici în glumă nu poţi vorbi de aşa ceva, fie şi din motivul expus mai sus: fără PSD, USR nu ar fi existat. Ori acum doar să sugerezi o astfel de înţelegere, mai ales la Timişoara, ar însemna începutul sfârşitului USR. Culmea, mărul discordiei a fost şi la Timişoara tot Drulă. Chiar în timpul negocierilor, el i-a acuzat pe liberali că insistă să discute despre funcţii, iar nu despre proiecte şi principii. Pentru ca joi, ce să vedem? Că USR PLUS s-a supărat fiindcă nu s-a discutat despre… funcţii, liberalii insistând să se termine capitolul proiecte. Pe de altă parte, poate şi liderii PNL Timiş puteau trece mai departe de declaraţiile războinice ale lui Drulă.
Sigur, nu este o situaţie fără ieşire. Un duş rece le-ar face bine ambelor părţi, pentru ca apoi să fie continuate discuţiile. Fără ultimatumuri, fără declaraţii cu iz de şantaj şi, cel mai important, fără interferenţe de la Bucureşti, de oricare parte ar fi ele. O alianţă atât de importantă, dar şi necesară pentru viitorul Timişoarei şi al Timişului trebuie să aibă la bază încredere şi loialitate între parteneri. Ori acestea nu pot fi câştigate prin declaraţii belicoase în fiecare zi. Iar la urma urmei, noul primar poate lupta cu pandemia şi fără viceprimari. Fiindcă aşa şi-a motivat Dominic Fritz graba numirii unor viceprimari. Ori dorea să le delege viceprimarilor competenţele în privinţa Covid?
Comentarii prin facebook