Ziua când ne vom dori mai mult decât o fasole cu cârnăciori

Astăzi e Ziua Națională a României. Dacă i-ar trece cuiva prin cap să reconstruiască aproape de la zero țara asta, sigur i-ar trebui vreo zece ani s-o aducă la nivelul Spaniei, 25 de ani să ajungă ca Italia, 50 de ani să semene cu Statele Unite ale Americii, 100 de ani să visăm la statutul unei țări ca Germania ori țările nordice, iar ca Japonia nu vom ajunge niciodată.

Dar poate că nu-i trece nimănui prin cap să facă treaba asta și cea mai convenabilă soluție e să ne excităm sentimentul naționalist și să zicem că, de fapt, noi vrem să fim ca românii. Pentru atâta, nici nu ne ia mult timp lucrarea. Dar și-așa, s-ar putea să fim mult în urma altor români – și ce români! – care s-au chinuit să construiască România imediat după primul război mondial.

Românului îi place să se agațe de logica aniversară pentru a se apuca de ceva. Lasă că văruim la anul, că se împlinesc zece ani de la ultima zugrăveală. Reconstruim țara în 2018, că e anul centenarului, dar am trecut senini și peste acea bună ocazie. După ce Ceaușescu a ridicat în astă sută de ani cea mai mare clădire din Europa, după ce răposatul patriarh Teoctist și PF Daniel au ridicat cea mai mare catedrală ortodoxă din lume, iar PSD și Liviu Dragnea au mărit ca prin minune divină pensiile și salariile bugetarilor, ce-ar mai rămâne de făcut altor rânduitori ai neamului? Sau poate că nu e nicio grabă. Mai așteptăm 98 de ani, să vedem cum stăm la două secole de existență a României aproape mari, foarte băgate și cu dușmanul la graniță gata-gata s-o fure înainte de a ne-o fura noi.

Dar dacă am stabili cumva, la absurd, că nu e bună ideea asta să mai așteptăm 98 de ani, atunci duminică trebuie să votăm începerea reconstrucției. Firește că și Manole meșterul a tot început mândra monastire și de aia tot a revenit la fundație. Așa am făcut și noi în zeci de alegeri libere sau mai puțin libere, tot reconstruim și uităm că prima cărămidă va fi mersul la vot. Nu mai bagi mâna în foc pentru nimeni, dar parcă ai da ceva șanse ca de data asta să nu se mai dărâme șandramau.

Ultimii care au început munca au fost tot niște nemți în fruntea statului, cu niște liberali la guvernare. Veți zice că nu e același lucru. Că neamțul de acum nu e neamțul sau nemții de atunci, că liberalii de acum nu sunt liberalii de atunci, că poporul nu mai e dispus să facă sacrificii, cum însutit a făcut-o atunci, după sărăcie și război. Și ce facem atunci? Mai așteptăm un secol sau încercăm măcar un început care să pună bazele unui proces ireversibil după eventuale viitoare accidente electorale? Acești primi patru ani sunt decizivi și încep duminică după închiderea urnelor. Rămânem în logica lui „când o fi mai rău la fel să fie” sau ne dorim ceva mai mult decât un castron de fasole, gratis, de ziua națională?

În cine ne încredem? În trei partide aproape iraționale prin ce promit în oferta electorală? Care măresc salariile și pensiile, reduc deficitul, scad taxele și impozitele și fac investiții cât 1000 km de autostrăzi în patru ani de mandat? Te poți aștepta ca acestea să devină serioase măcar după alegeri? De la unele avem speranțe, dar poate că e pentru prima oară când îmi doresc să mă mintă. Să vină post alegeri să spună că viitorul guvern nu poate majora nimic, o pensie sau salariu, nu poate scădea nicio taxă, ba din contră, le va mări, dar că se apucă de muncă, modifică Constituția, reformează educația, sistemul sanitar, pune bazele unei regionalizări reale, curăță din interior instituțiile justiției, instituie ordinea publică și pornește creșterea economică. Există un asemenea partid în România? Înainte de alegeri, cerând sacrificii, niciodată! Să dea Dumnezeu să avem după. La mulți ani, România!