Muzeul Național al Banatului Timișoara ne prezintă în această săptămână o poveste dintr-o perioadă mai puțin abordată în discuțiile ”din popor” despre capitala Banatului. Este povestea celor cinci porți ale cetății dinperioada otomană, 1552 – 1716, așa cum este relatată de un… spion.
Informațiile au fost culese de o persoană numită Tutovicz János, el consemnând o serie de date care au ajuns la Viena ulterior, în arhiva militară.
”Puţini au fost cei care au acordat o importanţă atât de mare porţilor şi, mai ales, descrierii lor. În Arhiva Militară (Kriegsarchiv) din Viena se păstrează tocmai o astfel de descriere care, credem, i-a stat la dispoziţie generalissimului austriac – firește, alături de observaţiile vizuale directe – la întocmirea planului de atac al cetății. Documentul, intitulat „Raport de observare despre cetatea Timișoara, august 1716”, a fost realizat pe temeiul informaţiiilor unei iscoade care a reușit să pătrundă în orașul-cetate chiar în cursul lunii august 1716 sau chiar cu puţin timp mai înainte, pe numele său Tutovicz János. Datele lui sunt esenţiale pentru a înţelege înfăţişarea şi faima pe care le avea atunci cetatea Timişoara”, aflăm din descrierea MNaB.
Astfel, datele culese arată că cetatea are cinci porți de acces.
”Cetatea are cinci porţi: acestea sunt nişte porţi de fier fixate în lemn, boltite, duble, puternice, înalte şi late. În faţa fiecărei porţi se află un pod de lemn, atârnat cu macara. Porţile se închid în fiecare noapte, iar podurile sunt, şi ele, trase cu macarale şi aşezate înaintea porţilor pentru apărare. Poarta Seghedinului numită în turcește horoz kapîsî, sau poarta Cocoșului. Aceasta este, de altminteri, doar o poartă făcută din 12 palisade înalte: este solidă prin faptul că este aşezată într-un unghi foarte aproape de cetate: aici fiind un loc foarte mlăştinos are un pod lung către suburbie. Acoperișul turnului porţii era pus de-a dreptul pe zidărie și din acest motiv pe turn nu puteau fi dispuse tunuri. Aceasta era poarta prin care a intrat în cetatea Timișoara, la 17 octombrie 1716, principele Eugeniu de Savoya. Cea de-a doua poartă este Poarta Aradului, numită în turcește azap kapîsî, adică Poarta Azapilor (azapii erau paznici de cetate/arcași). Pe această poartă se afla un ceas. Potrivit cu planurile cunoscute până în prezent, Poarta Aradului se afla în partea de nord-est a incintei fortificate. La fel ca și în cazul Porţii Seghedinului, și aici poarta trecea de-a dreptul prin turn și era protejată de o întăritură exterioară de formă semicirculară, având înălţimea unui stat de om (circa 1,70 m)”, se arată în descriere.
Informațiile continuă cu date despre restul porților.
”Poarta Apei, numită în turcește su kapîsî, este, așa cum ne indică planurile cunoscute până în prezent, în partea de sud-est a incintei fortificate. Șanţul principal care duce de la Poarta Aradului la Poarta Apei era plin cu apă, având adâncimea unui stat de om. Era căptușit cu bârne pe ambele laturi. Potrivit aprecierilor lui Tutovicz, terenul de la Poarta Aradului până la Poarta Apei era destul de potrivit pentru amenajarea unor tranșee, deoarece era ceva mai ridicat – o informaţie care a fost de altfel valorificată de către asediatori. Poarta Citadelei, numită de Ottendorf, în 1663, kleines Schlosstor (Poarta mică a castelului) în turcește küçük kale kapîsî se afla în sudul incintei fortificate și făcea legătura, printr-un pod mobil, cu Citadela / Castelul. Turnurile castelului erau din zidărie și boltite, în schimb curtina era din pământ și bușteni. Șanţul între Castel și incinta fortificată (orașul fortificat) era foarte îngust, fiind umplut de apa Begheiului. În dreapta Castelului se mai afla o ieșire, pe unde se aducea apa din Begheiul aflat în imediata apropiere. A cincea şi ultima poartă se numeşte Kana Kapî sau Poarta Sângelui şi, cu toate că este un turn în patru laturi, este mai prost zidit și pentru că se află la capătul oraşului, prin ea se trece mai puţin. Aceasta se afla în partea de sud-vest a incintei fortificate”, ne mai spun specialiștii de la Muzeul Național al Banatului.
Foto: Timișoara în sec XVII, Ferenc Wathay
Bibliografie: Henrik Ottendorf, „De la Viena la Timișoara”, 1663; Costin Feneșan,
„O descriere a cetății Timișoara din august 1716” în Analele Banatului, 2014.
Comentarii prin facebook