Perioada otomană nu a fost una în care Timișoara a fost lipsită de educație. Desigur, influența religioasă, islamică în acea perioadă, s-a făcut simțită, iar învățământul acelor ani a urmat în mare această influență. Cei de la Muzeul Național al Banatului Timișoara ne prezintă câteva date legate de școlarizarea din perioada otomană, dintre1552 și 1716.
Tendința urmată în întreg imperiul s-a respectat și la Timișoara. O prezentare a sistemului educațional ne este oferită de MNaB.
”Încă din timpul constituirii sale, sistemul de învăţământ otoman a devenit nu numai obiectul principal al instituţiilor religioase islamice, ci şi izvorul influenţei lor neîntrerupte asupra autorităţii laice. Lupta îndelungată a teologilor din primele veacuri de existenţă ale Islamului le-a asigurat monopolul asupra sistemului de învăţământ. Aşadar, tinerii musulmani din şcolile islamice şi din Imperiul Otoman au avut acces la instrucţie şi educaţie religioasă uniformă. În Imperiul Otoman, sibyan mektebia fost calea sigură de transmitere, din generaţie în generaţie, a valorilor societăţii otomane islamice. Tocmai caracterul său profund religios şi scopul declarat, de a educa un credincios musulman autentic, au constituit legătura indisolubilă cu djamia. Astfel se justifică şi faptul că, adesea, kuttab-ul a fost alipit unei moschei, ai cărei slujitori au asigurat totodată continuarea învăţăturii dobândite în şcoala elementară”, spun istoricii Muzeului.
Accesul la educație era destinat musulmanilor, majoritatea băieți. Se studia limba şi literatura arabă, caligrafie şi noțiuni de bază din aritmetică
”Sibyan mektebi-ul era frecventat numai de musulmani, în majoritatea lor băieţi, înscrierea lor începând în jurul vârstei de 4 ani. Ciclul elementar de studii s-a întins pe o durată între 2 şi 5 ani, kuttab-ul fiind deschis pe tot parcursul anului, cu excepţia zilei de vineri, a sărbătorilor, Ramadanului, secerişului şi a calamităţilor naturale. Lecţiile începeau după ce elevii îşi săvârşeau rugăciunea rituală împreună cu învăţătorul lor, cu citirea unei Sûre din Coran şi cu rugăciunea înălţată către Profet, care era urmată de rostirea altor rugăciuni. Educarea drept-credinciosului musulman de la o vârstă fragedă în sibyan mektebi a însemnat, înainte de toate, studierea Coranului, respectiv memorarea lui. Pe lângă Coran, elevii studiau limba şi literatura arabă, caligrafie şi noțiuni de bază din aritmetică. În cadrul djamiilor, profesorii au putut preda numai ştiinţele Islamului (uluman-nakliya), în schimb ştiinţele raţionale, adică cele filosofice (ulum al-akliya), au figurat în programele şcolilor teologice medii şi superioare (medrese). De obicei imamii şi müezzinii au predat în djamii Coranul şi exegeza sa. Li s-au mai adăugat, uneori, lecţii de jurisprudenţă (fikh) ţinute, cel mai probabil, în limba arabă”, mai aflăm de la MNaB.
Acest mod de educație primară era aplicat și la Timișoara în vremea stăpânirii otomane. Doar o parte dintre clericii implicați erau și plătiți pentru activitatea depusă.
”O serie de informaţii datând din prima jumătate a veacului al XVII-lea atestă implicarea limitată a slujbaşilor djamiilor din Timişoara în predarea Coranului şi a exegezei sale (tafsir). Dintre cei 10 imami (preoţi), 1 va’iz (predicator) şi 13 müezzini (crainicii care-i cheamă pe musulmani la rugăciune) înscrişi în condica soldelor plătite oştenilor şi funcţionarilor în perioada 8 iulie 1633 – 26 iunie 1634, numai un müezzin, un va’iz şi un sırradji (îngrijitorul candelelor şi lămpilor din djamie) au fost retribuiţi şi pentru activitatea lor didactică. Este vorba de Ali halife, müezzin, devr-han (slujitor care, înaintea rugăciunilor de vineri recita partea aleasă anume din Coran), temdjid-han (slujbaş care, în zori de zi, cânta chemarea la rugăciune din minaret) şi învăţător de Coran(ihlas-i şerif han) la prima djamie din Timişoara, având o retribuţie zilnică de 44 akçe, plătită în parte din arenda oraşului (600akçe) şi în parte de vistieria imperială (4734akçe). Şi predicatorul (va’iz) Mehmed halife al aceleiaşi Djamii Mari din Timişoara a predat Coranul pentru o leafă zilnică de 31 akçe. De o retribuţie mult mai modestă, de numai 11 akçe, s-a bucurat în schimb Hasan halife, cel care s-a îngrijit de candelele şi lămpile djamiei din mahalaua Hızır aga şi a predat lecţii de Coran. În cadrul instituţiei djamiei, activitatea didactică desfăşurată de învăţători şi profesori a fost deosebit de însemnată, întocmai ca şi influenţa exercitată de ulemale asupra societăţii musulmane din Timişoara. Ulemalele otomane s-au îngrijit să asigure funcţionarea mecanismului birocratic pe plan central şi regional al statului, menţinând nezdruncinată credinţa islamică sunnită a drept-credincioşilor musulmani. Totodată, învăţătorii i-au instruit pe copiii musulmani, împlinind până la sfârşitul stăpânirii otomane nevoile spirituale şi culturale ale comunităţii islamice. Tocmai din rândul acestor copii, care au învăţat la şcolile coranice sau în familie şi cu profesori particulari, au provenit unii cronicari şi cărturari născuţi la Timişoara, unde au şi trăit.”, mai aflăm de la specialiștii Muzeului Național al Banatului.
Comentarii prin facebook