La început a fost Iliescu. Ion Iliescu. Băiat fin, de salon printre brutele cu burtă şi cefe groase care împânzeau conducerea PCR. Chiar intelectual dacă îl comparai cu „tovarăşii” Emil Bobu, Postelnicu, Dincă Teleagă şi alte specimene. În anii perestrokăi şi glasnostului lui Gorbaciov, inclusiv Europa Liberă îl prezenta pe Iliescu ca o luminiţă la capătul unui întunecat tunel al naţionalism-socialismului instaurat de Ceauşescu. Dar în 1990 Iliescu era pe contrasens cu comunismul lui „luminat”. Experienţa istorică demonstrase că nu există decât comunism întunecat, cel luminat fiind o contradicţie în termeni. Cert este că în primele mandate ale lui Iliescu, România a pierdut startul din toate punctele de vedere, economic, social, democratic, iar acest lucru se resimte până azi.
A venit apoi Emil Constantinescu. Fără dor şi poate, un intelectual, rectorul care vorbea în balconul de la Universitate în timpul celebrelor manifestaţii de la începutul anului 1990. N-a rezistat însă, poate şi datorită/din cauza componentei sale intelectuale, recunoscându-se învins de securiştii care pătrunseră în toate cotloanele aşa-zisei democraţii din anii 90. A avut însă meritul de-a aşeza România irevocabil pe drumul spre NATO şi Uniunea Europeană. Apoi pentru un mandat s-a întors Iliescu, căruia i s-au aşezat ploile astfel încât în turul II să se confrunte cu Vadim Tudor, specimen creat tot prin laboratoare securiste, pentru a ne arăta că, prin contrapondere, PSD şi Iliescu erau entităţi dezirabile.
Şi a venit Traian Băsescu. Nu mai aveam de-a face nici pe departe cu un intelectual, dar a fost idolul intelectualilor români. Fără multe cărţi citite, dar cu o inteligenţă nativă ridicată, Băsescu a fost un adevărat animal politic. Vaporean uns din cap până în picioare cu toate alifiile din lume, a lăsat în urmă două mandate cu multe umbre, dar şi câteva lumini. Spre deosebire de Constantinescu, cel „înfrânt” de securişti, Băsescu a pactizat cu ei. La fel cum şi-a atras şi fostele camarile ale lui Năstase, începând cu „şeful mafiei personale”, Gabriel Oprea.
Au existat unele reforme în justiţie, care a fost transformată însă în aşa-zisa „justiţie selectivă”, mai ales în perioada lui Daniel Morar la DNA. Guvernele gestionate de Băsescu aproape au întrecut PSD-ul la capitolul corupţie. A fost şi singurul preşedinte care a fost supendat, chiar de două ori, al doilea referendum câştigându-l abia la „masa verde”. Are însă marele merit de-a fi blocat „belarusificarea” României, ceea ce se întâmpla în mod cert dacă Adrian Năstase ar fi câştigat prezidenţialele din 2004. Nu îi poate fi contestată nici apropierea de UE şi zona euroatlantică.
Cu un preşedinte profesor de fizică la bază, se poate spune că în 2014 ne-am întors la intelectuali. Un intelectual mediocru însă, care a ratat absolut tot ce se putea. „România educată” a devenit România plagiatorilor. Lupta anticorupţie e o glumă proastă. Debarasarea de „elefanţii” PSD-işti s-a transnformat în „pesedizarea” României. Fanii lui vorbesc de prestanţă internaţională, dar am ratat Schengen-ul. Zece ani pentru nimic. ZERO absolut!
Şi am ajuns la zilele noastre. Cu un an şi înainte de alegeri avem un singur actor care ocupă aproape întreaga scenă politică: Marcel Ciolacu. Asta şi fiindcă e ajutat din toate părţile. PNL s-a îngropat singur în plagiate, eşecul Schengen, incompetenţă, violenţă domestică, Bode, Mănăstire, Ciucă, Popescu etc. Iar cel de la care se aşteaptă salvarea, Klaus Iohannis, a aţipit în propria irelevanţă, tot mai mare cu cât se apropie alegerile.
În aşteptarea unui val emoţional pe care să se urce, USR încă nu se regăseşte. Nu mai insist, aici sunt şi cauze externe (este cel mai diabolizat partid, atât în media, cât şi de celelalte formaţiuni), dar şi interne. Şi aici aş menţiona o tribalizare a leadershipului, autosuficienţă la nivel de conducere, coroborată cu exerciţii de admiraţie şi chiar autoadmiraţie ale unor lideri. Lucruri care nu dau substanţă mesajelor trimise de partid, în proporţie covârşitoare corecte. AUR nu e chestiune de luat în seamă nici pentru guvernare, nici pentru a da un preşedinte, deşi aici ar putea încurca lucrurile.
În aceste condiţii PSD şi Marcel Ciolacu zburdă. Dar cine e acest Ciolacu? Nu-i nici intelectual, n-are nici inteligenţa nativă a lui Băsescu. Are însă în sânge şmecheria aia românească, descurcăreala. Cu o biografie dubioasă, un certificat de revoluţionar într-un oraş (Buzău) fără revoluţie, el a evoluat, tiptil-tiptil, de la gonaciul partidelor de vânătoare ale lui Omar Haysam la poziţia de barcagiu la partidele de pescuit ale lui Liviu Dragnea.
Sincer, nu credeam că va fi nici măcar prezidenţiabil, darămite preşedinte, dar cel puţin la această oră toate astrele i se aliniază. Iar exact faptul că acum aruncă cu tot felul de fumigene, cu candidat intelectual, cu „Maestrul” Cristoiu, confirmă că se pregăteşte pentru prezidenţiale. Dovadă că îi place să se joace şi să facă tot felul de flick-flack-uri este şi faptul că a ajuns la soluţia „intelectuală” după ce în toamna anului trecut nu excludea varianta Petre Daea candidat. Pe bune! În fine, doar ideea că Marcel Ciolacu poate fi preşedintele României e o dovadă clară a crâncenei involuţii a clasei politice din România. O confirmare – nu-i aşa? – că românii merg pe mâna creaţionismului în dauna evoluţionismului. Fiindcă şi Ciolacu a fost creat (făcut, iar nu născut) de aceleaşi structuri care l-au învins pe Constantinescu şi au pactizat cu Băsescu. Şi, cu puţin noroc, îl vor contrapune în turul II cu George Simion. Şi uite aşa o să ajungă şi intelectualii să-l voteze pe Ciolacu, cum au făcut-o în 2000 cu Iliescu.
P.S. Apropo de „România educată”, chiar am citit că fostul fotbalist Claudiu Răducanu a absolvit o facultate la Craiova şi este profesor. Nu insist mult, dar cine cunoaşte cât de cât fenomenul fotbalistic ştiu la ce mă refer.
Comentarii prin facebook