În ultimii 33 de ani, în Timişoara s-a creat o mare frustrare, şi în mare parte întemeiată, din cauza lipsei finanţării unor obiective de la bugetul de stat. La începutul anilor 90, din punct de vedere economic, Timişoara nu era foarte mult în urma Bucureştiului, dar mult în faţa unor oraşe de aceeaşi mărime. În aceste trei decenii însă, oraşe precum Clujul s-au dezvoltat mult, iar Timişoara a avut lungi perioade de lâncezeală.
Politica megacentralizată a tuturor guvernelor a făcut ca Bucureştiul şi zona Ilfov să ia un avans considerabil faţă de Timişoara, atât datorită investiţiilor private (de ce să-mi fac firmă în altă parte, când pentru orice semnătură trebuie să ajung la Bucureşti?), cât şi bugetare. La Timişoara frustrării i se adăuga ostilitatea faţă de Capitală (tot răul vine de la mitici), de multe ori apărând accente centrifugare. “Facem graniţă la Orşova!”, e un îndemn vehiculat tot mai mult în folclorul urban..
Ideea centrală este că Timişoara, al doilea contribuabil la bugetul de stat, după Capitală, trimite bani la Bucureşti, dar înapoi nu se mai întorc. “Ăia au bani, nu mai trebuie să le dăm”, a fost un leitmotiv al mai tuturor guvernelor. În acelaşi timp, în oraşe şi judeţe bugetofage (primeau mai mulţi bani decât cotizau) creşteau tot felul de obiective pe fonduri guvernamentale. De exemplu, Timişoara nu are nici acum un stadion sau o sală polivalentă, dar au Craiova, Târgu Jiu, Alexandria etc. Concluzia, pe banii timişorenilor care nu au stadion, se fac stadioane în alte oraşe.
Evident că marea problemă a acestor ani e absenţa descentralizării fiscale, în primul rând, iar apoi lipsa unor criterii clare pe baza cărora să se facă alocările bugetare. În absenţa acestora a apărut lobby-ul grupurilor de politicieni. La începutul anilor 2000, în guvernarea Năstase, s-au impus în acest sens baronii PSD-işti din Moldova. În judeţele roşii ale Olteniei s-au pompat bani tot timpul. După 2005 a apărut celebrul “grup de la Cluj”. Iniţial a fost vorba de un grup în interiorul PSD care l-a pus pe Mircea Geoană preşedinte în detrimentul lui Ion Iliescu.
Ulterior s-a extins, a devenit transpartinic, unii (excelează conspiraţionistul Guşă) i-au dat şi accente oculte, rocamboleşti prin plasarea în grup a lui Florian Coldea de exemplu. Cert este că, şi datorită stadiului lui Emil Boc în fruntea Guvernului, în Cluj s-au pompat bani guvernamentali cu nemiluita şi au fost direcţionate investiţii străine, în general în zona IT, domeniu în care s-a format un mare hub. Şi asta în condiţiile în care învăţământul superior din Cluj are o vocaţia mai degrabă umanistă, iar cel din Timişoara spre inginerie şi IT. Nu mai discut de poziţia geografică, avantajoasă pentru Timişoara.
În schimb la Timişoara tot nu se întâmpla nimic. Încet, încet oamenii au dat vina şi pe politicienii locali, fiindcă nu reuşesc să se impună la Bucureşti. “Avem politicieni foarte slabi, care nu sunt băgaţi în seamă în capitală”, a devenit un alt leitmotiv. Confirmat şi de preşedintele interimar al Camerei Deputaţilor, Alfred Simonis, într-un recent interviu pentru deBanat: “Am avut lideri, ori insignifianţi din punct de vedere politic la nivel naţional, ori nepăsători, ori atât de aroganţi şi plini de ei, încât credeau că nu trebuie să meargă să bată cu pumnul în masă. Sau pur şi simplu dezinteresaţi. Au fost de prin toate partidele”. Poţi să ai contra-argumente? Timp de 16 ani, timişorenii au mers cu Gheorghe Ciuhandu, lider al unui partid care nu mai exista. A încercat el să se pună în siajul PSD, dar asta n-a adus bani. În descrierea de mai sus, oricine îl poate recunoaşte pe Nicolae Robu în personajul arogantului. Da, el niciodată nu a mers la Bucureşti să bată cu pumnul în masă, nici măcar atunci când au fost guverne cu componenţă PNL.
A venit însă momentul în care Timişoara este cel mai bine reprezentată la nivel central: ministru al Transporturilor, preşedinte al Camerei Deputaţilor, iar dacă o adăugăm pe Alina Gorghiu, senator de Timiş, încă un membru al guvernului. Acum se poate face ceva?
„De ce nu se unesc politicienii noşti, indiferent de partid, pentru obiectivel Timişoarei?”. E o altă întrebare pe care am auzit-o în diverse medii din Timişoara, de la cele înalte, la cele, să-i spun aşa, de o bere la terasă. Da, spre deosebire de Cluj, liderii din administraţia noastră n-au putut lăsa niciodată orgoliile şi interesele de grup pentru a se coaliza în jurul unui obiectiv. Ca exemplu, ani la rândul, fostul primar Nicolae Robu s-a luptat cu fostul preşedinte al CJ Timiş, Călin Dobra pentru amplasamentul sălii polivalente. Normal că a fost mană cerească pentru guvernanţi: „Ce bani să le dăm, că ei se ceartă acolo între ei?!”. Am dat doar un exemplu, care pot continua cu multe altele: amplasamentul unui intermodal, în trecut a fost şi cel pentru deponeu ecologic etc.
Acelaşi Simonis le-a propus tuturor politicienilor din Timiş, parlamentari sau lideri ai administraţiei locale, înfiinţarea şi la Timişoara unui astfel de grup, în care să fie lăsate la o parte orgoliile, disputele de partid, interesele personale sau de grup: „Sunt mai multe şanse când mergem împreună PNL, PSD, USR decât dacă mergi singur.”. Un grup coordonat eventual de Mitropolitul Ioan al Banatului, a propus Simonis, pentru a nu se erija el lider. „Idee excelentă, păcat că vine de la un PSD-ist”, este un alt gen de reacţii pe care l-am auzit. Dar mai contează? Cert este un singur lucru: până acum a răspuns pozitic la această propunere doar primarul Dominic Fritz. Concluzia? Orgoliile PNL-iste sunt încă mai mai puternice decât interesele Timişoarei.
Comentarii prin facebook