An de an, în luna decembrie, treptele Catedralei devin loc de pelerinaj pentru timişorenii care mai comemorează evenimentele din 1989. Se înalţă rugăciuni la cer, se depun lumânări, uneori se ţin scurte discursuri. Tot atunci, dar şi în restul anului, de multe ori auzim vorbe sforăitoarea despre „treptele umplute de sânge ale sfintei Catedrale”, S-a creat în timp un fel de legătură spirituală, aproape o aură mistică învăluind Catedrala şi Revoluţia. În mentalul colectiv s-a format impresia că între revoluţionari şi Biserică a existat atunci o simbioză, un corp comun împotriva forţelor opresoare, Armata şi Securitatea, iar Catedrala a devenit chiar un simbol al revoluţiei.
Nimic mai fals. De ce vorbim astăzi despre „sângele eroilor nevinovaţi” de pe treptele Catedralei? În după-amiaza de 18 decembrie 1989 un grup de tineri curajoşi care au sfidat legea marţială, trupele care patrulau în oraş, dar şi faptul că în ziua precedentă a fost un măcel s-au adunat pe treptele edificiului, scandând „Jos Ceaaşescu!”, ba chiar şi „Armata e cu noi!”. Armata nu a fost cu ei, iar trupe conduse de Mihai Chiţac, ulterior ministru de Interne în regimul Iliescu, aruncă cu gaze peste manifestanţi. Aceştia au încercat să intre în catedrală. Dar, în acea după-amiază de 18 decembrie, pentru ei catedrala n-a fost acasă, porţile ei fiind închise. Grenadele cu gaze au lăsat apoi locul gloanţelor care au secerat trei vieţi, alţii fiind răniţi.
A fost unul din cele mai misterioase episoade ale revoluţiei. Un episod oarecum simbolic şi cu mari semnificaţii şi pentru anii care au urmat. A fost, în primul rând, momentul în care timişorenii au avut nevoie de Biserică. Dar Biserica le-a închis porţile în faţă, ca să nu spun că le-a întors spatele. Sigur, Biserica, în acel caz, a avut şi un chip şi un nume. Sau mai multe. Cei care au cercetat acea zi spun că numele este al lui Ilie Sârbu, la acea vreme preot consilier al Mitropolitului Nicolae Corneanu. Şi unul dintre cei 90% (poate mai mulţi?), membri ai BOR care aveau angajamente la Mănăstirea Secu. Dar în catedrală erau mai mulţi preoţi şi vina pentrtu acea samavolnicie o poartă toţi, chiar dacă a existat un ordin privind închiderea porţilor.
Ce s-a întâmplat ulterior în România, ţara în care sunt încă omagiaţi deopotivă martirii şi securiştii? Sârbu a avut o cariera politică fulminantă, ajungând până la demnitatea de al doilea om în stat (preşedinte al Senatului). La final de carieră a fost vicepreşedinte al Curţii de Conturi. O funcţie extrem de bănoasă şi de pe urma căreia încasează a doua pensie specială, după cea de parlamentar. Apoi ce dovadă mai bună că sacrificiul timişorenilor şi revoluţia lor au fost confiscate de şleahta lui Ion Iliescu atâta timp cât amintitul Chiţac, la câteva după episodul de la catedrală, ajunge ministru de Interne? Abia după un deceniu a fost inculpat şi condamnat pentru crimele din acea zi.
Chiar şi revoluţionarii au fost dezbinaţi imediat de acelaşi Iliescu care le-a aruncat ca la nişte milogi legea privind acordarea unor privilegii luptătorilor din decembrie. De-a valma au profitat de acea lege şi temerarii din Timişoara şi securişti şi poliţişti sau un viitor premier din Buzău. Cine să mai caute adevărul din 18 decembrie 1989 atâta timp cât revoluţionarii se certau acum pentru terenuri, spaţii comerciale, case, bani? Au apărut fabricile de certificate de revoluţionar şi, deopotrivă, aşa cum au apărut baronii politici, s-au profilat şi baronii revoluţionari.
Chiar şi în Timişoara, asociaţii întregi s-au pus preş în faţa lui Iliescu, abia acum trimis în judecată pentru crimele din decembrie 1989. Şi tot în acest context, dacă tot am vorbit de Sârbu, acesta a fost în spatele unuia dintre cele mai mari tunuri imobiliare din judeţul Timiş pe spatele revoluţionarilor. Mai exact, e vorba de 403 hectare din Giroc, în valoare de câteva sute de milioane de euro, care au fost repartizate revoluţionarilor. Pe hârtie, fiindcă adevăraţii luptători din decembrie n-au ajuns la ele. Aşa cum, pe 18 decembrie, nişte tineri curajoşi n-au mai ajuns în catedrală…
Comentarii prin facebook