Se împlinesc în aceste zile 35 de ani de la aprinderea în Timişoara a flacării Revoluţiei române, cea care a condus la căderea unuia dintre cele mai brutale dictaturi, regimul naţional-comunist al lui Nicolae Ceauşescu. De altfel, a fost singura schimbare sângeroasă de regim din Blocul comunist din acel astral an 1989. O revoluţie sângeroasă, confiscată ulterior de securişti şi activiştii din eşaloanele II şi III ale puterii comuniste, o deturnare ale cărei consecinţe se simt şi astăzi.
La 35 de ani de la evenimente, ce ar mai fi de spus despre acele zile? S-au scris sute, poate mii de tomuri pe acest subiect. Unele cărţi bazate pe documente, altele cu pretenţii de lucrări ştiinţifice, dar în fapt romane rocamboleşti, cu conspiraţii mondiale, megaspioni internaţionali etc. Juridic, nici până acum n-am avut un proces al revoluţiei. Un simulacru de proces din 1990, celebrul ”lot Timişoara” s-a finalizat cu achitări în masă sau graţieri pe baza unui decret dat foarte repede de FSN, pe 4 ianuarie 1990. Cert este că cei care au stat de partea cealaltă a revoluţiei, evident cei care mai trăiesc dintre ei, au acum pensii speciale, iar în ultimii 35 de ani s-au numărat printre profitorii tranziţiei. Peste o mie de morţi şi cinci mii de răniţi, aproape niciun vinovat. Un criminal în masă (Stalin) spunea că un mort e o tragedie, un milion e statistică. Şi noi am rămas cu statistica acelor zile. S-a făcut dreptate în aceşti ani? Din acest punct de vedere, nu.
Aceste zile reprezintă însă un bun moment de reflexie privind cei 35 de ani scurşi. Unde eram atunci, unde suntem acum? Povestea Revoluţiei de la Timişoara nu este doar una despre eroism, solidaritate, jertfe umane. Este o poveste şi despre speranţe, idealuri, iluzii, adevăr. Acele idealuri care i-au scos pe timişoreni, ulterior pe români în stradă s-au împlinit?
Ce aveam atunci? O Românie în întuneric, un popor înfometat şi ţinut în frig, frontiere închise.“Eram săraci, dar aveam demnitate!”, mai spun unii nostalgici. Care demnitate? Demnitatea de a sta gârboviţi la cozi? Frica atotprezentă? Mai sunt unii care spun că aveam industrie, ne plătisem datoriilor şi urma să bubuim economic. Nimic mai fals. Economia era în pragul falimentului şi ajungea în prăpastie după dispariţia CAER. Se producea pe minus, costurile fiind mai mari decât preţul de vânzare. De exemplu, un şurub produs cu un leu era vândut cu 80 de bani. S-au făcut atunci unele dintre cele mai proaste investiţii, fiind de departe cei mai săraci din Europa.
Ca să mai abată atenţia de la aceste probleme, Ceauşescu reîncălzise ciorba naţionalismului de grotă a anilor ”20-”30. Un naţionalism cu a sa latură culturală protocronismul, cultivat şi pe canale oficiale, dar mai ales colportat pe reţele securiste. În paranteză fie spus, exact ca şi astăzi. Precursos al aşa-zisului „suveranism” de azi, era şi teza favorită a lui Ceauşescu a „neamestecului în treburile interne ale popoarelor”. Culmea este că aceste inepţii mai prind şi azi la mulţi români, inclusiv la tineri care nu era născuţi la acea vreme şi care-l consideră pe Ceauşescu un mare patriot. Ce patriotism era acela în care îţi ucideai poporul prin frig şi foamete? Atenţie, nici măcar nu am vorbit de „libertate”, cuvântul cel mai des rostit în decembrie 1989 în Timişoara. În câteva cuvinte, doar mizerie şi niciun strop de speranţă pentru viitor
Ce avem acum, la 35 de ani de la revoluţie, apropo de iluziile şi speranţele acelor zile? Din capul locului trebuie spus că România parcurge cea mai bună perioadă din istoria sa. Istoria reală, fiindcă unii au făcut din istoria României un lung şir de lozinci patriotarde fără nicio legătură cu realitatea. De exemplu, ne batem cu pumnii în piept pe 1 decembrie, dar foarte puţin se spune că marii bărbaţi transilvăneni care au făcut Unirea au murit în puşcăriile comuniste, aduse în România odată cu „marea noastră şansă, înţelepciunea rusească”. Asta ca să parafrazez un clasic în viaţă cu mare priză la un anumit gen de public, în mare acelaşi public nostalgic după Ceauşescu.
În fapt, marea şansă a României au fost banii veniţi din Europa şi asigurările de securitate oferite de apartenenţa la NATO. De aici şi un uriaş salt economic, în pofida unor guvernări „ticăloşite”. Nivelul de trai a crescut indiscutabil faţă de 1989. Că a existat o inechitate în distribuirea bunurilor, făcută mai degrabă pe model sud-american, iar este adevărat. Dar asta din cauza corupţiei imense, acceptată însă de români: „Au furat, dar au mai şi făcut”. Că milioane de români au plecat de disperare în alte ţări pentru un trai mai bun iar e adevărat. Dar acum măcar au putut pleca.
Dacă vorbim, de aşa-zisul suveranism, a fost vreodată România mai suverană? Nici vorbă! Că există unele mici constrângeri, de altfel de bun simţ, date de afilierea la un club (Uniunea Europeană), în care noi ne-am dorit să intrăm şi să-i respectăm regulile, e o altă poveste. Dar acestea ne-au făcut să ţinem o cale cât de cât dreaptă şi să n-o luăm pe mirişte. Chiar şi corupţia era mult mai mare fără acele să le spun constrângeri. Şi da, mulţi politicieni îşi ascund crasele incompetenţe prin faptul că „ne-a obligat Europa”. Din nou, nimic mai fals.
În concluzie, e mai bine acum decât 1989? Nu există comparaţie. Suntem la nivelul aşteptărilor de atunci? Din păcate, nici vorbă…
Comentarii prin facebook