Dominic Fritz a câştigat al doilea mandat de primar al Timişoarei cu un scor aparent foarte bun, 49,68%, respectiv 53.070 de voturi. Cu aproape 4.000 de voturi mai mult decât în 2020 (49.191 voturi), dar având un procent mai mic decât atunci (53,24%). Diferenţa de procente vine de la prezenţa mult mai mare la vot în acest an, respectiv cu 15 mii mai mulţi votanţi, în procente însemnând opt în plus. Dar zilele de entuziam trebuie să treacă pentru a lăsa loc analizelor la rece, dar mai ales agendei pentru viitor. Iar aici lucrurile nu sunt chiar roz.
În primul rând, Fritz a avut cel mai la îndemână contracandidat, exact cel pe care-l snopise în urmă cu patru ani. Contracandidat care a obţinut însă cu aproape 13 mii de voturi mai mult decât în 2020, respectiv de la 27.596 de voturi a crescut la 40.264. E adevărat, Fritz s-a bătut cu o imensă coaliţie PSD-PNL, căreia i s-a alăturat un colos format din grupuri de interese imobilaire şi pecuniare, tot felul de clanuri, securistoizi vechi şi noi, cele trei televiziuni ale infractorilor din Bucureşti etc. Sigur, a fost o campanie mai mult decât mizerabilă şi toxică împotriva lui, cu dezinformări crase până în ultima zi (tramvai deraiat pe linia 5, pieţe desfiinţate etc). Sigur, s-au pompat fonduri imense în această campanie defăimătoare la adresa lui Fritz. Şi aş mai adăuga aici şi problemele mari din USR la nivel central, care nu aveau cum să nu se răsfrîngă până la Timişoara.
Dar cu toate acestea trebuie spus, iar Fritz a recunoscut acest lucru în noaptea alegerilor, că n-a avut un prim mandat tocmai strălucit. El a rămas dator timişorenilor. Dincolo de amintita manipulare grosieră, aici se află şi explicaţia voturilor în plus câştigate de Nicolae Robu. Fiindcă nu se ştie câte dintre voturile pentru Robu nu au fost de fapt împotriva lui Fritz. Sigur, şi Fritz a primit voturile multora care erau înfricoşaţi de bezna reîntoarcerii la epoca Robu. De aici un vot mai polarizat ca niciodată, s-a votat util, s-a votat “răul cel mai mic”, aşa cum l-a văzut fiecare tabără. Schema adversarilor lui Fritz de-a finanţa candidaţi care să-i facă probleme acestuia a fost cvasifalimentară.
Greul însă acum începe. Alegerile de duminică au devoalat o imensă schismă în Timişoara. Fritz trebuie să elimine această barieră şi să fie primarul care uneşte, nu dezbină. Şi o poate face doar prin fapte. În urmă cu patru ani se vorbea de lipsa lui de experienţă administrativă. Acum a căpătat-o. Dar pentru fapte are nevoie şi de altceva, şi anume de o majoritate în Consiliul Local. Pe care momentan nu o are, îi lipseşte un vot. În primul rând are nevoie în continuare de Ruben Laţcău în poziţia de viceprimar. Mult contestat, Laţcău este însă omul care împinge treba în primărie, face lucruri. Şi evident are nevoie de majoritate pentru proiecte. Cum o va face? Cu compromisuri de genul Raul Ambruş, chiar şi mai mari? Da, până la toamnă se poate sparge alianţa PSD-PNL, iar Fritz să facă majoritate cu unul dintre cele două partide. Administrativ, cel mai la îndemână ar fi cu PSD, care va avea preşedinţia Consiliului Judeţean. Dar Fritz vrea acum să ajungă şi preşedintele USR, ori în acest caz orice alianţă cu PSD nu va fi bine primită de electoratul partidului.
Şi aici vine o altă discuţie. Îl va ajuta pe primarul Fritz, implicit Timişoara, ca el să intre în malaxorul politic din Bucureşti? Chiar şi fără a fi prezent fizic la Bucureşti. Unde ar avea o misiune infernală, după epicul eşec de la europarlamentare. USR are nevoie de o resetare totală, ori Fritz este perceput a fi făcut parte din echipa care a pierdut acum alegerile. Sigur, nu chiar din nucleul dur (Drulă, Barna, Ghinea, Botoş), dar a gravitat în jurul acestuia.
Iar una din cauzele eşecului partidului este chiar această conducere care a cam anulat orice democraţie în partid, luând decizii într-un cerc ermetic. De exemplu punerea, apoi eliminarea Elenei Lasconi de pe lista de europarlamentare.Sau faptul că membrii au votat lista doar de la locul V în jos, primele patru locuri fiind stabilite de sus. Ori USR, speranţa a milioane de tineri sau mai puţini tineri care îşi doreau altceva în România, e partidul care s-a născut exact dintr-o imensă dorinţă de libertate şi democraţie.
Din cauza aceluiaşi nucleu, s-au produs în partid multe mişcări centrifuge. La alegerile europarlamentare, REPER şi cei doi candidaţi independenţi plecaţi din partid au luat mai mult decât USR. Un deputat câştigă ca independent Primăria Ploieşti. La Iaşi voturile obţinute de o ex-USR-istă şi candidatul USR sunt mult mai multe decât ale câştigătorului din PNL. Nu mai discut de alianţa cu două partide inexistente.
Sigur, USR a fost şi cel mai demonizat partid din România de la PNŢCD încoace, punându-i-se cele mai false şi nedrepte etichete, de la neomarxişti la LGBT-işti şi mai ştiu eu ce. Culmea, printre acestea şi de partid fondat de servicii, atâta timp cât USR este singurul partid care s-a bătut realmente cu serviciile. În urmă cu doi ani, USR a fost singurul partid care, coalizând şi societatea civilă, a reuşit să blocheze noile legi ale securităţii naţionale, care ar fi conferit SRI noi şi nemărginite puteri. Iar acest lucru nu se uită uşor, uitaţi-vă doar, pe lângă zvonistica organizată, la cele trei televiziuni centrale controlate de infractori şi securişti.
Revenind la Fritz, la fel ca în Timişoara, în cazul în care va prelua USR, va fi obligat cu mari eforturi să unească, respectiv să readucă în partid toate “oile rărăcite”. Însă, în condiţiile în care, repet, a rămas dator timişorenilor, poate să lupte de acum încolo pe două fronturi atât de grele? Şi cu succes de ambele părţi. Mă feresc să dau un răspuns şi termin cu întrebarea din titlu: “Quo Vadis, Dominic?”
Comentarii prin facebook