Ca tot românul, m-am uitat la Jocurile Olimpice de la Paris cu ochii iubitorului de patrie și mai puțin cu cei ai iubitorului de sport. Canotorii, inotătorul și gimnastica noastră. Am uitat de haltere, iar la atletism am urmărit cursa românului de culoare ca o curiozitate. Tenisul a mai captat puțin atenția, uitând că nu mai joacă Halep, iar fără handbal feminine și fotbal masculin, să mai inventăm câteva „generații de suflet”, am rămas la sporturile cu multă apă, într-o țară fără bazine și prea multe baze de caiace și canoe.
Deschiderea a fost ca bățul băgat prin gard în tot ce se întâmplă zilele noastre, o enciclopedie a corectitudinii politice, cu confuzii voite între Fiul Domnului și-o zeitate greacă, cu femei slabe și femei grase, cu albi și domnișoare de culoare, asiatici și multe genuri, suficiente toate pentru excitarea apărătorilor valorilor mai mult sau mai puțin creștine, sigur tradiționale, dar și a sponsorilor politici de ambele părți, căci undeva cineva nu dormea să ne arate nouă depravarea Occidentului.
Dacă există motive să nu particip ca spectator la așa ceva, sigur printre acestea n-ar fi obsesia de a fi contra unor preocupări ale momentului în societate, ci că fudulia asta multiculturală nu lasă nicicum să se odihnească talibanismul celorlalți, iar asta îmi repugnă mai mult decât orice tematică propusă. Când cineva ar spune că politica ar omorâ sportul, e, uite că așa îl poate omorî, făcându-te să nu te mai uiți la el de teama dezbaterilor ce dau în clocot total înafara problematicii sportive.
Aproape în egală măsură sunt plictisit și de acțiune, și de reacțiune, și de intepretarea regulamentului în favoarea unui boxer femeie, dar cu hormoni de bărbat, dar și de discuțiile de după, fără legătură cu regulamentul, căci ce farmec ar avea un regulament bun, un arbitraj bun, dacă nu ne lasă să vorbim politică? Nici nu trebuie să te uiți la Olimpiadă, căci din minut în minut ești informat pe whatsapp despre mizeria în care am ajuns, nefiind avertizat că aceia care distribuie această propagandă sunt capabili de și mai multă mizerie.
La gimnastică, am aflat că am fost furați, că piciorul n-a călcat înafara covorului, iar sportiva americancă trebuia să câștige, căci este americancă și, mai mult, este de culoare. Așa o fi, om cu om se adună și-ți confirmă în povești la pahar că suntem victimele unor comploturi pentru care noi suntem prea mici, că Occidentul întotdeauna s-a uitat la noi de sus, iar noi la el, invers. Dar am făcut contestație și ne-am zis că facem degeaba, că Oculta asta nu se dă bătută din planul ei magistral de a neferici România, o țară mică din Balcani.
Am primit satisfacție într-un tribunal din Elveția, unde cred că suntem percepuți și mai mici decât suntem văzuți în Statele Unite ale Americii. Nu poți să nu te bucuri pentru bucuria Anei Maria Bărbosu. Munca ei a fost răsplătită la TAS și confirmată de Federația Internațională de Gimnastică. A luat bronzul și le-a dat peste nas tuturor deștepților. Și a celor care din comisia de arbitraj s-ar fi gândit, poate, să facă o favoare americancei, dar mai ales celor care nu-și mai găsesc sensul vieții în România dacă nu se simt asupriți de Occident.
“Dragi adulţi, vă rog ca mamă să încetaţi toate defăimările… Să ne protejăm copiii. România are din ce în ce mai puţini copii. Are copii frumoşi şi valoroşi. Ei sunt şansa noastră ca noi, adulţii, să trăim mai bine în această ţară. Îi rog pe toţi fanii să înceteze şi doar să se bucure. Avem o echipă frumoasă, alcătuită din fete superbe, care merită toată susţinerea noastră. Succesul Anei este vârful unui aisberg. Trebuie toţi să ne susţinem copiii. Nu putem avea reuşite dacă nu suntem uniţi. Încetaţi, vă rog frumos şi haideţi să învăţăm să ne bucurăm. Să-i preţuim şi dacă au medalie şi dacă nu au medalie”, a spus mama Anei Maria Bărbosu. Pentru cazul Ana Maria Bărbosu merita să ne uităm la Jocurile Olimpice.
într-o polologhie din care cetățeanul obișnuit nu înțelege nimic, dar pica-n fund de uimire: io-te, bă, cata intelighenția.
Comentarii prin facebook