Discutăm zilele astea un subiect mai delicat: eutanasierea haiducească a unor pacienți de la spitalul de urgență „Pantelimon” din Capitală. Parchetul este doldora de dovezi că două doctorițe de pe secția de terapie intensivă au scăzut doza de medicamentație pentrua lăsa unii bolnavi incurabili, probabil în comă ireversibilă, „să se ducă” la Cel de Sus, făcând din punctul de vedere al unui stat cu populație majoritar ortodoxă chiar ”treaba” Celui de Sus. Cine suntem noi să decidem când trebuie să se ducă un bolnav și când pentru altul trebuie să consumăm resurse, suferință, timp, acolo unde nu prea mai este timp?, se pot întreba, pe bună dreptate, tot mai mulți oameni marcați de acest scandal.
Unii dintre ei sunt politicieni. Iar într-un an electoral un astfel de subiect poate fi devastator în cariera unui demnitar cu responsabilități în orice țară. Foarte mulți dintre cei care ne dăm cu părerea paralel sau perpendicular pe acest subiect, politicieni sau simpli alegători, nu suntem medici să știm fondul problemei. Noi vedem doar actul crimei și resortul etic al lui. De pildă, nu știm ce face un ATI-ist cu un bolnav de AVC de gradul patru intrat în comă profundă. Habar n-avem ce ar zice „cutia neagră” a unui injectomat în ultimele ore ale muribundului, noi doar primim vestea.
Niciodată nu vom ști dacă cei apropiați nouă, morți pe saloanele terapiei intensive, „s-au dus” că a vrut Domnul sau că a vrut ”Doamna cu Coasa”. Cea de pe pâmânt, doctor, în halat alb, nu cea în robă neagră, trimisă când vine vremea de Atotputernicul. Fără o dezbatere pe această temă între specialiști în medicină, etică, între capii sistemului social și cel de sănătate, în legislativ și aule universitare, vom mai vorbi ani buni de acum înainte despre „crime” și însușirea rolului lui Dumnezeu de către medic. Mult mai avansați în astfel de discuții, olandezii, elvețienii sau nordicii sunt pe cale să dea răspunsuri temei eutanasiei și să ofere legislație care să nu mai împartă halatele albe în „criminali” și „salvatori”.
Măcar în cazurile pacienților cu moarte cerebrală, dacă nu și a celor în stagii terminale, copleșiți de groaznice dureri. Ce am considerat inadmisibil acum o sută de ani astăzi este normal, indiferent că vorbim de violență domestică, de apucături LGBT, rasism, discriminare de la cea negativă la cea pozitivă, azilul de bătrâni, între abandon de părinți și oferirea de condiții mai bune acestora etc. Peste câteva decenii, probabil că fapta medicilor de la „Pantelimon” nu va mai exista, atâta timp cât ea se va regăsi în lege și în protocoalele medicale, iar noi nu ne vom mai ancora în religie pentru a decide cine merită să se chinuie pentru izbăvire sau cine merită să i se ușureze sfârșitul.
Momentul acela nu va fi acum, vara lui 2024, poate nu va fi nici în toamna lui 2036. Sigur, nu-l căutați în ani electorali și nu-l așteptați să vină de la politicieni care se înghesuie să ia Lumină încă de pe scara avionului de Ierusalim. Nu e decizie ușoară să spui când e gata tu ca aparținător al pacientului muribund, dar mai mult ca sigur că vor exista instituții care vor stabili așa ceva în sisteme stabile, bazate pe legi, nu bezmetic, după cum I se năzare unui medic sau altul. Iar noi nu vom mai spune cu atâta patimă că acel moment este Sfârșitul Lumii.
Comentarii prin facebook