Episodul 2 din seria „De ce nu funcționează România”
În România, incompetența nu este o eroare administrativă accidentală. Este un rezultat sistemic.
Nu este excepție, ci procedură tolerată. De la ministere până la ghișeu, statul a ajuns să funcționeze cu oameni care nu știu, dar execută, și cu oameni care știu, dar sunt marginalizați. Într-un asemenea sistem, performanța nu este doar rară — este suspectă.
Dacă politizarea explică cine controlează administrația, incompetența structurală explică de ce administrația ajunge să nu mai fie capabilă să funcționeze profesionist.
Mecanismul se vede în mii de situații publice concrete: investiții blocate luni întregi pentru că „nu știe nimeni cine semnează”, proiecte în care se schimbă doi sau trei șefi într-un singur an, clădiri reabilitate pe jumătate, parcuri abandonate după inaugurare. Acestea nu sunt accidente. Sunt expresia unui sistem care nu mai selectează competența ca valoare funcțională.
Incompetența are un talent paradoxal: se autoprotejează.
Oamenii competenți pun întrebări, cer explicații, solicită proceduri. Deranjează.
Incompetenții nu cer nimic — doar execută.
Iar într-o administrație politizată, acesta este exact tipul de comportament recompensat.
În analiza organizațională, vorbim despre un fenomen clasic de selecție inversă: sistemele slabe nu elimină incompetența, ci o reproduc. Oamenii buni pleacă, sunt marginalizați sau se adaptează defensiv. Oamenii slabi rămân, avansează prin conformism și devin noul standard.
Această selecție inversă nu doar că slăbește competența internă, ci șterge treptat și memoria instituțională. Când cei care știu pleacă, iar cei care nu știu rămân, instituția începe să funcționeze prin improvizație permanentă. Fiecare echipă „reinventează roata”. Fiecare proiect o ia de la zero. Costurile cresc. Rezultatele scad. Timpul public este irosit sistematic.
Efectul secundar, și mai grav, este dependența de exterior. Instituțiile ajung să externalizeze exact ceea ce ar trebui să stăpânească intern: expertiză tehnică, analiză juridică, proiectare, evaluare. Nu vorbim despre colaborare legitimă cu mediul privat, ci despre externalizare substitutivă — situația în care statul nu mai construiește capacitate proprie, ci o închiriază fragmentat, la preț de criză. Competența devine outsourcing, iar bugetul public — nota de plată pentru slăbiciuni structurale.
În teoria guvernanței, aceasta este una dintre cele mai costisitoare forme de disfuncționalitate: statul nu mai produce capacitate administrativă, ci o cumpără repetitiv, fără să o internalizeze.
În alte state europene, lucrurile sunt construite invers.
În Danemarca, accesul în administrație presupune formare riguroasă și selecție reală.
În Franța, expertiza tehnică este cultivată prin trasee instituționale clare — chiar dacă nu lipsite de critici.
Acolo, competența este infrastructură de stat.
În România, competența este adesea tratată ca amenințare.
Incompetența nu blochează statul pentru că ar fi omniprezentă, ci pentru că este convenabilă.
Este comod să conduci un departament în care nimeni nu întreabă nimic.
Este confortabil să gestionezi oameni care nu pot contesta decizii.
Este sigur politic să lucrezi cu executanți slabi, dar loiali.
Din acest punct, incompetența devine instrument de control, nu doar defect de resurse umane.
Există soluții — dar nu pentru cei care doresc „loialitate înainte de cunoaștere”:
– recrutare prin examene reale, nu concursuri de formă;
– formare administrativă serioasă, nu cursuri decorative;
– trasee de carieră bazate pe evaluare profesională, nu pe rotație politică;
– structuri tehnice cu putere reală de decizie, nu birouri decorative;
– salarizare competitivă pentru specialiști, nu doar pentru funcțiile politice.
Incompetența structurală nu este o problemă de indivizi. Este o problemă de arhitectură instituțională.
Atunci când sistemul nu sancționează lipsa de competență și nu recompensează profesionalismul, eșecul nu este un accident, ci o rutină reproductibilă.
Un stat care recompensează supunerea în locul competenței nu poate progresa, oricâte reforme ar anunța.
Iar un stat care nu mai învață din propriile greșeli este condamnat să le repete — metodic, previzibil și pe bani publici.
Comentarii prin facebook