Moartea n-o putem da cu slănină pe la colțuri, s-o mănânce câinii

Se vorbește prea ușor despre nevoia pornirii școlilor în varianta verde, cu orice preț. Să ne revedem copiii în clase, să resimtă gustul unei minime socializări nemijlocite de tot felul de gadgeturi, să trăiască viața cât de cât normal. Aflăm din interviurile date de unii epidemiologi că nu trebuie să ne temem de începerea școlii, că trebuie să ne asumăm acest pas printr-o responsabilizare mult mai apăsată a membrilor familiei, de la copilul ce-și va lua locul în clasă și până la părinții și bunicii care ar trebui să fie mai prudenți.

Cum să nu? Ușor de zis, greu de făcut. Este adevărat că România nu poate trăi fără educație și că un vid de doi ani în procesul de învățământ ar putea avea efecte catastrofale în generațiile viitoare. Poate că așa este, dar cei ce evaluează riscurile trebuie să chibzuiască puțintel mai bine.

Enunțul că România trebuie să aspire la normalitate, cu școala în clase, așa cum a făcut-o cu nevoia mersului la serviciu pentru a nu distruge economia, sună bine. Dar cu ce preț facem asta? Suntem pregătiți să-l plătim? Aici e marea chibzuială. Pe fond de concedii, brambureală și lipsă de responsabilitate am ajuns să fim un punct roșu pe

harta Europei. Nu s-a întâmplat numai la noi. În Spania, la fel. Germania și Franța constată un trend crescător al numărului de infectări. Când ne chinuim și nu reușim să aducem curba statisticii în coborâre vom veni cu o nouă sursă de explozie epidemică: școala. Berlinul este primul mare oraș care a simțit acest fenomen. Și acolo e Germania, acolo lumea respectă niște reguli. De frică, dacă nu din rațiune, dacă nu din bun simț, dar la noi?

Nu știu cum să-i zic la neputința asta românească. Poate că e vorba și de sentimental că oricum nu va ieși nimic din toată disciplina asta cerută, că oricum nu vom putea respecta într-o școală scenariul propus din birourile ministeriale și ne întrebăm la ce bun să ne mai dăm peste cap pentru o cauză pierdută. Copiii vin în clase câte 30. Poate vor sta 15 cu mască, zece cu ea sub nas și cinci vor păcăli că e la modă să faci pe rebelul sau pentru că asta învață acasă. Profesorul poate repara asta sau se poate face că plouă. Poate obosește să o facă, poate și el crede că totul este o prostie, astfel că 30 de copii se vor simți ca în vremurile bune. Ce amestecă ei din punct de vedere viral? Poate nimic sau poate că aduc acasă un cocktail unora mortal.

O paranteză. Eram zilele trecute în Dedeman Nord. Și-acolo, ca în orice supermarket, un paznic la intrare cu aparatul de termoscanat în mână. Nu mai ia temperatura, parcă temător că lumea strâmbă din nas. Dar e vigilent măcar cu masca. O duduie intră grăbită fără acest accesoriu de protecție pus peste nas și gură. Paznicul îi atrage atenția: „Doamna, doamna, masca!”. ”Nu am voie să port mască!”, răspunde femeia grăbită, la care angajatul Dedeman a ridicat mâna în semn de OK, că e în regulă. Am rămas eu „mască”. Și ce dacă nu ai voie să porți mască? Nu transmiți virus în comunitate dacă nu ai voie să porți mască? Care e rostul acestor măsuri de protecție, dacă aplicarea lor este atât de aproximativă? Așa se va întâmpla în multe școli. Ne prefacem că aplicăm regulile. Nu suntem Germania.

Care e soluția? Habar n-am. Doar constat că autoritățile nu au găsit nici ele formula perfectă și recită totul ca pe o poezie. Vin alegerile. Ce să zică populației, că e nașpa? Că mai bine nu am începe școlile, dar că nu e bine nici așa. Că descentralizăm decizia spre autoritățile locale, că ele vor alege culoarea ca și cod de pornire a școlilor în orașele și satele lor, că acolo sunt oameni competenți sau mai degrabă nu sunt, pentru că numirile politice își arată acum toxicitatea? Asta să zică? Că oricâtă educație sanitară i-ai da copilului acasă, oricâte măști i-ai da cu el, acesta va merge în școală unde se vor face grămezi de copii, fără ca cineva să-i supravegheze în pauze? Că acești copii vor veni acasă și vor îmbolnăvi părinții, care a doua zi vor merge la muncă și vor băga în carantină afaceri după afaceri, după principiul dominoului. Iar dacă pică afacerile, pică economia, pică sistemul sanitar, pică țara? Asta să ne zică?

O grămadă de ani mi-a fost lehamite de începerea școlii. Nu credeam că am să mai trăiesc asta vreodată. Multe lucruri nu credeam că vom ajunge să le facem, dar pandemia ni le-a transformat în reflexe. Toate până la un punct. Toți avem un punct limită despre care credem că nu-l vom trece niciodată. Asta îmi imaginam până acum despre purtatul măștii în casă, în familie și reprezentantul României la OMS, Alexandru Rafila, ne recomandă să-l facem după începerea școlii. La început, cu bunicii. Dar de ce nu și cu părinții? Prunci fiind, unora ne-a fost frică de școală ca de moarte și ni s-a spus să dăm cu slănină pe la colțuri, căci sigur o mănâncă câinii. Acum, unora ne e frică de moarte ca de școală. În multe case vor veni la pachet.