Pastorala de Crăciun a PS Iosif Csaba Pál

Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Nașterii Domnului 2023

Dragi Frați și Surori în Cristos,

Un prieten mi-a povestit că în timpul vacanței de vară i-a căzut ceva în ochi și, pentru un timp îndelungat, până când nu a reușit să scoată acel lucru, nu a putut vedea aproape nimic în afară de o pată neagră, și adesea nici măcar atât, din cauza lacrimilor. Deși era atât de multă frumusețe în jurul lui… – Acum, pregătindu-mă pentru Crăciun, văd din ce în ce mai mulți oameni cu pete negre în ochi. Sunt oameni care nu văd frumusețea pe care a adus-o nașterea lui Isus și pe care prezența Lui printre noi o aduce și astăzi. Și, cu siguranță, se varsă și multe lacrimi din cauza petei negre.

Cu atâta suferință și durere acumulată în lume este aproape imposibil să vorbim despre bucuria Crăciunului. Deși, o parte din această suferință, din păcate noi, noi oamenii ne-o provocăm unii altora. Isus „a venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In 1, 11), citim în Evanghelie. Acest „nu l-au primit” este cuvântul cheie. Realitatea profundă a Crăciunului ajunge deseori doar până la brad, dar nu pătrunde în inimile noastre. Iar dacă o face, durează doar până în preajma Crăciunului… și apoi o uităm sau o aruncăm împreună cu bradul uscat. Și după aceea urmează acel cotidian, când ne provocăm din nou suferință unii altora.

Oare trebuie neapărat să se întâmple așa? Oare nu ar putea fi altfel? – Dumnezeu-Iubire vine printre noi, ne aduce viața Sfintei Treimi și ne invită în această viață. Și noi ce facem? – Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, noi ne trăim viețile noastre rănite de păcatul originar, relațiile noastre rănite. El, însă, ne oferă viața pe care o trăiește în Sfânta Treime.

În lume, în întuneric, a sosit lumina, lumina lui Isus Cristos. Și această lumină nu s-a stins, nu a fost doar o lumină trecătoare, de scurtă durată, acum două mii de ani. Luminează și astăzi, vine și astăzi în lume, în fiecare zi. Isus bate și la ușa noastră. Îl lăsăm să intre? Îi permitem să spulbere întunericul, deznădejdea, să scoată petele negre din ochii noștri, din inimile noastre? Îl lăsăm să ne vindece? Pentru că El vrea să înceapă cu noi… așa cum a făcut odinioară cu apostolii Săi.  Isus nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească. Dar noi, dacă nu Îi permitem ca să slujească în noi, ca să săvârșească lucrarea Sa în noi, atunci ne mirăm, că, deși încercăm să slujim și facem una-alta, tot nu se întâmplă nimic. Cel puțin de Crăciun ar trebui să ne întrebăm: Oare nu ne închidem inimile în fața luminii? Sau nu cumva folosim în mod inconștient un filtru ciudat care nu lasă să pătrundă lumina și căldura iubirii lui Isus? Iar sufletele noastre se umplu de lucruri care nu ne sunt de folos nici nouă, nici celor din jur. Asta nu ne va face nici pe noi, nici pe cei din jurul nostru mai fericiți.

Și atunci – „căci din prisosul inimii vorbește gura” (cf Lc 6, 45) – gândurile negative umplu și sufletele celor din jurul nostru… și prin noi. Și trăim ca și cum Isus Cristos nici măcar nu ar fi aici, printre noi… Sau dacă este, „să fie”, dar noi nu-L ascultăm și astfel nu-I percepem prezența vindecătoare, încurajatoare și salvatoare.

Citim în Evanghelia de Crăciun: „Lumina a umplut ținutul…”. Cât de mult dorim ca această lumină, această atmosferă de iubire, să umple și ținutul nostru!

În perioada 16-18 noiembrie am organizat la Timișoara întâlnirea Împreună pentru Europa. Pe scena amenajată în sala festivă a hotelului, în cele trei zile ale întrunirii aproape din oră în oră, înainte, între și după discursuri – așa cum am făcut și la Sinodul de la Roma – a fost rostită câte o rugăciune sinceră, deseori exprimată în cuvinte, uneori sub formă de cântece, care a marcat atât dialogul cât și întreaga atmosferă acolo, în sala festivă a hotelului. Asta deși eram diferiți: creștini sosiți din 29 de țări și de diferite confesiuni ne-am reunit acolo. Ceva din lumina aprinsă în Betleem a strălucit în spiritele și inimile tuturor celor prezenți. De aceea au putut să dea mărturie despre speranța și credința lor și de aceea, prin dialogul lor, l-au putut preamări pe Dumnezeu. Este doar un mic nucleu, câteva sute de persoane, dar acești oameni au plecat cu lumina lui Cristos și curajul speranței în inimi. Lumina Betleemului este vizibilă și astăzi printre oameni și în inimile celor care se deschid pentru a primi lumina lui Isus Cristos.

În dieceza noastră, ne aflăm în anul misiunii. Nu este vorba despre un efort misionar, ci Îi cerem lui Cristos să aprindă în noi flacăra Sa, lumina Evangheliei, pentru ca El să ajungă la mulți și prin noi.

„Nu se poate ascunde o cetate așezată pe munte …” (Mt 5,14) Iar când arde lumânarea, ea „luminează pentru toți cei care sunt în casă.”

Le doresc tuturor fraților mei și surorilor mele dragi ca lumina și căldura Crăciunului să le umple viața, să pătrundă în spiritul familiilor lor și să sfințească relațiile lor umane!

† Iosif Csaba Pál
episcop