La nivel organizațional, se vorbește tot mai des despre „organizația agentică”, care nu se referă doar la un nou mod de a folosi Inteligența Artificială, ci la o schimbare de paradigmă comparabilă cu revoluțiile industrială și digitală anterioare, spune Marilen Pirtea, rectorul Universității de Vest Timișoara. El analizează din nou influența inteligenței artificiale asupra societății.
”Din ce în ce mai mult, Inteligența Artificială nu mai este un instrument pasiv, ci devine un actor operațional, adică apar agenți autonomi care pot iniția acțiuni, pot coordona procese și pot colabora cu oamenii pentru a crea valoare. Deși exemplificările vin din mediul corporate, întrebarea importantă este dacă universitățile pot rămâne în afara acestei transformări și, mai ales, dacă ar trebui să ignore această transformare”, subliniază rectorul Universității de Vest din Timișoara (UVT), Marilen Gabriel Pirtea, interpretând concluziile raportului McKinsey (2025).
Rectorul UVT afirmă că IA există în universități, dar încă nu are valențe transformatoare ale activității.
„Raportul arată că în forma lor actuală, majoritatea universităților funcționează încă într-un model pre-agentic în sensul că tehnologia este prezentă în viața universităților, uneori este chiar folosită din abundență, dar rareori are valențe transformatoare pentru activitățile specifice mediului academic. Platformele de e-learning, sistemele de evaluare sau bazele de date academice sunt folosite mai degrabă ca infrastructură de suport decât ca parteneri activi în procesul educațional. La nivel universitar, digitalizarea a însemnat, în multe cazuri, transpunerea vechilor practici într-un format electronic, fără o regândire reală a modului în care se produce învățarea, cercetarea sau cum se adoptă decizia academică”, conform lui Pirtea.
El analizează conceptul ”agentic”. „Paradigma organizației agentice propune însă altceva (iar aici este indicat să precizăm sensul în care trebuie interpretat conceptul „agentic”: se referă la trecerea de la AI-ul care „gândește” la AI-ul care „face” acțiuni). În acest model, Inteligența Artificială nu este adăugată peste structurile existente, ci integrată în însăși arhitectura muncii. Aplicată universităților, această logică ar însemna antrenarea unor agenți care personalizează parcursuri de învățare, oferă feedback continuu, sprijină evaluarea formativă, asistă cercetarea sau preiau o mare parte din sarcinile administrative. În această transformare, profesorul nu dispare, dar rolul său se transformă de la a fi un furnizor de informație la acela de mentor, evaluator critic și garant al sensului și al valorilor academice. Această perspectivă este seducătoare, mai ales într-un sistem educațional sufocat de birocrație, supraîncărcare administrativă și presiuni de eficiență. Dar tocmai aici apare tensiunea majoră, deoarece universitățile nu sunt simple organizații centrate pe performanță, ele fiind instituții normative, construite pe autonomie academică, libertate intelectuală și încredere publică. Orice delegare de decizie către agenți AI ridică întrebări care nu pot fi tratate exclusiv managerial sau tehnologic. Aceste întrebări sunt: Cine stabilește obiectivele agenților? Cine răspunde pentru erori? Ce decizii pot fi automatizate și care trebuie să rămână exclusiv umane? Într-o universitate, transparența și posibilitatea de contestare nu sunt opționale; ele sunt parte din însăși definiția cunoașterii academice. Fără mecanisme clare de guvernanță etică și epistemică, paradigma agentică riscă să transforme universitatea într-un sistem opac, eficient poate, dar lipsit de legitimitate”, remarcă rectorul UVT.
Rolul cadrelor didactice este extrem de important. „Poate cea mai sensibilă zonă este cea a rolului cadrelor didactice. Ca principiu, McKinsey (2025) afirmă că, într-o organizație agentică, valoarea umană nu dispare, ci se concentrează pe judecată, creativitate și relație. În educație, acest lucru presupune o schimbare culturală profundă. Profesorii nu pot fi lăsați să „se adapteze singuri” la Inteligența Artificială, iar universitățile nu își pot permite să trateze formarea pedagogică în raport cu Inteligența Artificială ca pe un subiect marginal. Fără investiții reale în dezvoltarea competențelor și fără recunoașterea muncii didactice inovatoare, riscul este fie rezistența tacită, fie utilizarea neetică și necontrolată a tehnologiei, și mai grav. Dintr-o perspectivă critică, „universitatea agentică” nu este nici utopie, nici distopie, ci este o oportunitate condiționată care poate genera două potențiale alternative de evoluție. Implementată cu reflecție instituțională, acest tip de universitate poate elibera timp pentru activități academice cu valoare ridicată, poate susține personalizarea învățării și poate întări legătura dintre educație și cercetare. Implementată superficial, sub presiunea eficienței sau a modei tehnologice, poate accelera managerialismul și poate eroda autonomia academică”, adaugă profesorul universitar Marilen Gabriel Pirtea.
Fiecare universitate trebuie să decidă ce deleagă, ce protejează și ce redefinește este opinia sa.
„În fond, lecția centrală derivată din surprinzătorul raport McKinsey (2025) este una care depășește tehnologia, în sensul că Inteligența Artificială nu obligă universitățile să se transforme într-un anumit fel, ci le facilitează decizia. Adică, fiecare universitate trebuie să decidă ce deleagă, ce protejează și ce redefinește. Universitățile care vor trata Inteligența Artificială ca un simplu instrument vor rămâne blocate într-un model instituțional depășit. Cele care vor adopta paradigma agentică fără reflecție critică riscă să-și piardă identitatea academică. Iar cele care vor reuși să îmbine capacitatea tehnologică cu discernământul academic ar putea redefini, poate pentru prima dată după mult timp, ce înseamnă cu adevărat o instituție de cunoaștere în secolul XXI”, conchide rectorul Universității de Vest din Timișoara, Marilen Gabriel Pirtea.
Comentarii prin facebook