Pescuitul în perioada Vilayetului Timișoara. Peștele era sursă de venit pentru localnici și pentru imperiu/FOTO

Locuitorii din zona Banatului au practicat pescuitul și au beneficiat de pește de calitate încă din cele mai vechi timpuri. Zona mlăștinoasă, străbătută de mai multe cursuri de ape, a oferit centrului administrativ al regiunii, Timișoara, peștele necesar.

Specialiștii de la Muzeul Național al Banatului ne povestesc despre această îndeletnicire în perioada vilayetului turcesc. Desigur, cea mai mare a peștelui provenea din zona Dunării, unde acum sunt Cazanele. Dar și zona de șes, cu numeroase bălți, dar și cursuri de râuri recularizate ulterior, au oferit pește din belșug.

”În condiţiile mediului geografic prielnic din Banat, pescuitul s-a impus din cele mai vechi timpuri ca sursă însemnată de hrană a comunităţilor omeneşti. Astfel, din paleolitic şi până la canalizarea Dunării de la sfârşitul veacului al XIX-lea (1880–1882), în sectorul Lepenski Vir – Şviniţa locuitorii de pe malurile sale s-au hrănit cu peşte din belşug. Cercetările arheologice începute simultan în 1965, pe malul drept, la Lepenski Vir, şi pe malul stâng, la Schela Cladovei, înainte de construirea barajului de la Porţile de Fier, au dezvăluit însemnătatea vitală a pescuitului încă din preistorie. Aceleaşi condiţii naturale au existat şi în vilayetul Timişoara pentru practicarea pescuitului ca îndeletnicire principală de către locuitorii de pe malurile Dunării, din ţinutul Cazanelor şi Porţilor de Fier şi din zonele numeroase inundate şi de băltire din Câmpia Banatului. Zona mlăştinoasă cea mai întinsă din Banat a fost străbătută de cursul vechi al Begăi, delimitându-se la nord de localitatea Velika Kikinda, iar spre sud de şirul aşezărilor Jankovnost, Žitište, Torak, Begejci, Itebej. Spre nord-est şi est, ea a ajuns până la Checea, Cenei şi Sânmihaiul Român. Cercetările lui Francesco Griselini din Banat semnalează prezenţa în sandjakul Timişoara a două mlaştini mici: Vârşeţ şi Vlajkovac şi a încă două mlaştini mai mari: Ilanča şi Alibunar. Acestea s-au învecinat până în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, când a avut loc desecarea lor, prin construirea canalului Bârzava şi a ramificaţiilor sale (1761–1772)”, aflăm de la muzeografi.

Cegă, sturioni, dar și pește ”de câmpie”, din bălți aduceau venituri locuitorilor, dar și impozite bune dominației otomane.

”Pe lângă aceste condiţii hidrografice prielnice pescuitului, au mai existat o mare biodiversitate, o structură anume a solului, complexe din punct de vedere hidrografic, vâltorile de la Porţile de Fier au alternat cu porţiuni lipsite de curenţi puternici, caracteristice vadurilor cu apă lină, printre care s-a aflat şi Vadul Virului, vestit pentru cega pescuită în acest loc. Numite virde în actele otomane, vâltorile frecvente, mai ales la cele şapte Cataracte ale Şviniţei, au fost locuri deosebit de prielnice pescuitului sturionilor, exploatat cu iscusinţă de fiscul otoman (miri), care a impus taxe deosebite de cele aflate în vigoare în alte regiuni dunărene. Să se perceapă jumătate din peştele prins în bălţi (iazuri) şi în locurile de pescuit bogate în peşte (…) Din izvoarele otomane cunoscute până în prezent rezultă că nu a existat un sistem unitar de impunere a taxelor de pescuit şi de comercializare a peştelui, în primul rând al sturionilor. El s-a dezvoltat în timp, amplificându-se şi diversificându-se, uneori, prin preluarea unor dări preotomane în funcţie de locul, uneltele şi instalaţiile de pescuit. Pe această cale, autorităţile otomane au instituit un regim special de exercitare a unui monopol parţial asupra pescuitului. Potrivit raportului întocmit de kadiul din Akçekazanlık, fiscul a perceput, în aprilie 1520, o treime din peştele proaspăt prins în talianele ridicate în braţele Dunării”, se spune în cercetarea istorică.

La prinderea peștelui se foloseau niște coșuri împletite din nuiele.

”Pescuitul s-a practicat şi în iazuri de formă dreptunghiulară, amenajate pe malul fluviilor, locurilor şi în vâltori în care, în funcţie de anumite nevoi, peştii se prindeau cu vârşa (vrška, vršica, vršnik), un coş lunguieţ, împletit din nuiele de răchită, uşor gâtuit sub gura sa largă. Regulamentele otomane s-au referit la această metodă de pescuit sturioni, când au stăruit asupra câştigului de la peştele prins cu vârşa, care era adus la Kladovo (Feth-i Islam). Cu vârşa se prindeau peşti mari: moruni, nisetri şi păstrugi, fiind o metodă eficientă de pescuit sturioni şi în epoca postotomană, până la construirea complexului hidroenergetic de la Porţile de Fier”, ne mai spun istoricii de la MNaB.

În împrejurările în care pescuitul a fost o sursă însemnată de venit a autorităţilor otomane din toate sandjakurile vilayetului Timişoara, acesta s-a bucurat de o atenţie deosebită atât pe plan economic cât şi pe plan legislativ şi administrativ.

pescuit