Poli nu este cea mai titrată echipă de fotbal a Timișoarei, dar a fost brandul sportiv cu care ne-am identificat mulți dintre noi în ultima jumătate de veac. În jurul acestul frumos club s-au țesut legende rămase vii și în ziua de azi. A fost echipa cu cel mai frumos public și nu mă refer doar la forma organizată artistic din ultimele două decenii. În anii 60-70, Timișoara fotbalistică nu era alb-violetă complet.
O vreme a fost în alb-negrul studențesc al Științei, apoi Poli, dar atunci fotbalul se trăia pe cartiere. Cei din Ronaț, Blașcovici, Mehala susțineau alb-vișiniul ceferist, cei din Fabric mai degrabă urmăreau UMT-ul tot în alb-negru. Povestea unei echipe plenar recunoscute a Banatului a apărut odată cu apusul acestor echipe de cartier și pe fondul unor rezultate de etapă obținute de Poli.
Nu insist, poliștii adevărați le știu. Pentru ceilalți timișoreni iubitori de fotbal, steliști de mici, nici nu mai are importanță. N-au fost multe, două cupe și câteva apropieri de titlu petrecute ca evenimente aproape istorice o dată la 20 de ani, ultimele două încercări având loc la un interval mai scurt, pe vremea lui Marian Iancu. Dar acea Poli de după de 2005 nu se știe cât de Poli mai era, după niște artificii juridice care la acea vreme nu au contat atât de tare cum contează astăzi, moralmente vorbind, în formula supraviețuitoare a clubului.
Aș îndrăzni să spun că Poli a devenit repede iubită și pentru atmosfera de club studențesc. Tribunele erau populate de tineri mai spălați ce repede și-au căpătat un renume printre grupurile de druckeri din țară. Nu puteai compara fețele aspre ale unor suporteri CFR cu talăngi în mâini cu valul de lumină și cântece dezlănțuit mai târziu pe marea arenă „1 Mai”. Bună parte din legenda Poli a rămas pe acest suport al susținerii, al spectacolului, al elanului primit de echipă din tribune și toate acestea au alimentat pe urmă povești cu iz mitic despre echipa iubită.
Că Poli n-a fost membră de partid, dar ca toate echipele românești a fost și ea. Fie și numai când partidul a făcut selecția la începutul anilor 70 pentru a se opune CFR-ului la promovare. N-a fost ca Steaua, Dinamo și Victoria, dar fiecare echipă avea un comandament politic la județeana de partid, iar profesorul Ion V. Ionescu o confirmă în mai toate amintirile. Alte povești arătau o Poli curată la modul absolut. Cei din anturajul echipei știu că n-a fost chiar așa. Au fost episoade murdare și în bucătăria alb-violetă despre care știm cu martori, încercări de scăpare de retrogradare pe căi mai scurte sau promovări mai securizate. Nu am fost fanii echipei Vaticanului, firește că n-am fost mai catolici ca papa, doar am fost o echipă frumoasă care a trăit din povești puține, scurte, dar frumoase cu iz de succes.
Despre prezentul lui Poli aș vorbi printr-un singur cuvânt: criogenie. Echipa e „înghețată” să nu dispară într-o formulă categoric non-combatantă și non-performantă cauzată de lipsa finanțării, de abandonul total al oamenilor de afaceri și al autorităților locale. Custodele acestei coroane fotbalistice bănățene este fosta galerie trecută cu aproape tot angajamentul în managementul clubului. E ca un sacrificiu, dacă vreți, dar cum se va ieși din leșinul ăsta? Vom mai apuca noi ăștia deja nu foarte tineri să o vedem pe Poli vie? În niciun caz prin această lipsă totală de așteptare spre performanță. Efervescența și atașamentul față de acest brand sportiv va învia doar împreună cu speranța în rezultate, în competiție, în prezența pe piața fotbalistică. Restul sunt amintiri despre care vom vorbi din zece în zece ani și tot mai rar. Te așteptăm, Poli.
Comentarii prin facebook