Seară friguroasă de februarie. Piaţa Operei, zeci de mii de timişoreni adunaţi din nou pentru a protesta împotriva Ordonanţei 13. N-au mai fost aşa mulţi în stradă din decembrie 1989. Printre ei văd o familie, el şi ea, alături de un bărbat în vârstă (bunicul) şi un copil de vreo 12 ani (nepotul). Trei generaţii. Din vorbe am înţeles că „bunicul” a fost în stradă şi în decembrie 89. Tatăl era probabil copil sau adolescent atunci. Cel mic asistă la o lecţie de istorie pe viu. În ochii lor, ca şi în a celor din jur, durere amestecată cu speranţă. E fabulos, zecile de mii de oameni au ieşit nu pentru salarii mai mari sau pentru 100 de lei în plus la pensie. Au ieșit pentru un ideal, pentru viitorul copiilor lor. Au protestat împotriva unui mod depășit de-a face politică, împotriva ticăloșiei, corupției și minciunii, împotriva autoritarismului. Au ieșit pentru transparență, pentru o justiție necontrolată politic. Au ieşit pentru o libertate neţărmurită.
Azi este Ziua Timişoarei. Dacă m-aş gândi la o imagine reprezentativă pentru Timişoara nu m-aş opri la clişee (Politehnică. Castelul Huniade, Bastion etc), ci la acea familie în mijlocul a zeci de mii de oameni. Asta cred că reprezintă cu adevărat Timişoara, transmiterea peste generaţii a unui set de valori.
Nu ştiu cât de inspiraţi au fost consilierii locali care în 1999 au ales 3 august ca Zi a Timişoarei. Ce semnifică această zi? O armată, fie ea şi românească, a intrat în Timişoara, în 3 august 1919, fiind întâmpinată nu de timişoreni, ci de zeci de mii de români din întreg Banatul. În fapt, cu cinci zile înainte, pe 28 august, Banatul intra oficial sub administraţia românească, astfel că defilarea trupelor lui Virgil Economu reprezenta mai mult o demonstraţie de forţă într-un oraş multicultural şi multietnic, în care, ca structură etnică, românii ocupau a treia poziţie, după germani şi maghiari. Nu e cazul să insist despre ce a însemnat administraţia românească pentru Timişoara, chiar unul dintre corifeii unirii cu România, Sever Bocu, fiind extrem de dezamăgit de corupţia înfiorătoare şi centralismul hrăpăreţ al Bucureştiului. (Ca premier, Nicolae Iorga şi-a însuşit pur şi simplu un automobil Lincoln cu care autorităţile locale îşi întâmpinau oaspeţii.) De altfel, Bocu a fost unul dintre primii politicieni românii care au vorbit făţiş despre o largă descentralizare, subiect atât prezent şi în zilele noastre. Nu mă număr printre cei care, din teribilism sau altceva, spun că 3 august e o zi de doliu pentru Timişoara, expun unele nemulţumiri interbelice.
Dar, argumentat sau nu, 3 august este aşadar Ziua Timişoarei. Iar fiind ziua sa, să-i dăm Timişoarei ce e al Timişoarei. O Timişoară cu destule părţi negative, dar şi cu mult mai multe pozitive. Dar azi nu e momentul să le pomenim pe primele, oricum am făcut-o cu câteva luni în urmă. Timişoara nu are efervescenţa afaceristă a Bucureştiului şi nici morga de burg cultural şi universitar a Clujului. Nu are habitatul natural al Braşovului sau marea Constanţei, Timişoara fiind un oraş întins pe foste mlaştini. Timişoara are însă altceva şi a fost dintotdeauna altfel. A avut un spirit inovativ, început încă de la desecarea oraşului în urmă cu aproape trei secole până la celebrele sale premiere: primul opraş european iluminat electric; primul spital; prima fabrică de bere; primul ziar german din sud-estul Europei; primul tramvai etc.
Dincolo de acestea, în Timişoara s-a simţit mai mult decât oriunde spiritul libertăţii şi al frondei împotriva oricărei forme de autoritarism. Aş adăuga la trăsături şi nonconformismul. Astfel că, apropo de premiere, nu putea fi un alt oraş decât Timişoara primul oraş liber din România.
Dar dorinţa de libertate nu s-a manifestat doar în 1989. Episod despre care se vorbeşte prea puţin, în toamna anului 1956, studenţii Politehnicii, în semn de solidaritate cu revoluţia maghiară, se revoltă împotriva autorităţilor comuniste. Peste 2.000 de studenţi sunt arestaţi, unii sunt condamnaţi până la opt ani de închisoare, sute dintre ei au fost exmatriculaţi şi deportaţi în Bărăgan. Reparaţie târzie, dar mai bine aşa decât niciodată, astăzi, unul dintre liderii revoltei studenţeşti din acel an, Teodor Stanca, ajunge Cetăţean de onoare al oraşului.
Despre rock şi în lumea liberă se spunea şi se spune că este un exerciţiu de libertate. Cu atât mai mult, într-o ţară comunistă rock-ul, pletele, blugii evazaţi sau cămăşile înflorate însemnau libertate. Aşa a apărut, şi doar în Timişoara se putea astfel, fenomenul Phoenix. Şi au fost Flora şi Sala Lira. Dar au mai fost şi Progresiv TM şi Pro Muzica şi Celelalte Cuvinte şi Cargo şi multe alte care au făcut din Timişoara o placă turnantă al rock-ului şi libertăţii din România. Să nu uităm aici şi de trupele postdecembriste Survolaj şi Quo Vadis.
Timişoara a fost altfel şi fiindcă a fost un creuzet de culturi diferite, fie că vorbesc de etnii sau regiuni ale României. De aici şi modelul de toleranţă. Încă de prin anii 60 era o vorbă că „Cine bea apă din Bega de aicea nu mai pleacă”. O legendă urbană spune că marelui fotbalist Imi Dembroschi primul lucru care i s-a cerut, atunci când a ajuns în Timişoara, a fost să bea un pahar de apă din Bega de la robinet. Şi nu a mai plecat.
Vorbind de multiculturalitate, Timişoara este oraşul Grupului de Acţiune Banat, cel care a dat atât de mult de furcă Securităţii. Timişoara este oraşul unic în care un liceu (Nikolaus Lenau) a dat doi laureaţi Nobel. E adevărat, nici Herta Muller, nici Stefan W Well nu erau cetăţeni români în momentul în care au câştiga multrâvnitul premiu, dar tot apă din Bega băuseră.
Timişoara este oraşul Proclamaţiei, primul program coerent cu adevărat democratic postdecembrist. Intrând într-o zonă mai ludică, Timişoara este singurul oraş din lume în care o galerie formată din mii de oameni cânta în ploaie în momentul în care echipa favorită era condusă cu 8-1. Tot o formă de rezistenţă, de nonconformism.
Sunt destule speculaţii că Timişoara este un oraş conservator şi care trăieşte mult din istoria sa. Dar Timişoara este un oraş care continuu se reinventează şi redefineşte. Dacă a fi conservator înseamnă a fi singurul oraş mare din ţară care n-a avut primar aparţind partidului continuator al PCR sau al unei formaţiuni naţionalist-securiste, precum Clujul, atunci aşa să fie. Mai mult, Timişoara este primul oraş din România care şi-a ales un primar străin în 2020.
Iar dacă am ajuns la registru politic, cred că marele regret al Timişoarei în era postdecembristă este faptul că n-a avut politicienii redutabili care să impună la Bucureşti vocea şi spiritul oraşului. Asta poate şi fiindcă la Timişoara fondul a fost deasupra formelor.
.
Comentarii prin facebook