95% dintre români sunt mândri că sunt… români. Sau nealcoşi, ar spune ardelenii ori făloşi, bănăţenii. Aflăm asta dintr-un sondaj de opinie marca INSCOP, făcut public chiar de 1 decembrie, atunci când „mândria” se revarsă peste tot. Interesant este faptul că această mândrie a crescut cu vreo 12 procente în zece ani, iar în acest ritm, în câţiva ani, vom ajunge la 100% mândri că suntem romîni. Sigur, nu ştiu ce au înţeles respondenţii la chestia cu mândria. O fi făcut confuzie cu patriotismul? Fiindcă nu prea poţi fi mândru cu un dat, cu ceva cu care te-ai născut. Te mândreşti cu ceva pentru care ai făcut un efort, ai muncit, ai învăţat. Te mândreşti că ai câştigat un concurs, că ai terminat de construit o casă, că ai luat un examen greu, chiar şi când ţi-a ieşit bine o friptură. Nu poţi să te mândreşti că te-ai născut cu ochii albaştri sau blond. Nu ai niciun merit pentru asta.
Dar trec peste aceste considerente şi aş căuta unele argumente pentru această mândrie naţională. Şi sunt multe şi le avem la tot pasul. Din sute, chiar mii de motive de mândrie, am ales doar câteva. Personal, încep să fiu mândru, chiar de dimineaţă, când îl văd pe al meu român, la volanul unui BMW, având tricolorul prins de oglindă şi scuipând coji de seminţe pe geam. Evident, din boxe urlând manele. Dar nu trebuie să fiu neapărat acasă. Mi se umflă pieptul de mândrie patriotică, de câte ori sunt în concediu, când pe o plajă liniştită din Grecia sau aiurea năvălesc „ai noştri”, cu burţile căzând peste slip, în mâini cu pet-uri de bere de doi litri, urlând, băgându-şi-o, scoţându-şi-o, iar femeile de lângă ei râzând cu gurile pân’ la cefele groase precum ale consorţilor la „glumele” auzite. Râmân „mut” de atâta mândrie şi încerc ca întreaga zi să nu vorbesc româneşte.
Dar cum să nu fii mândru că eşti român când suntem ultimii în Europa la consum de cărţi, săpun, pastă de dinţi pe cap de locuitor? Că ai noştri copii sunt ultimii în Europa la testele Pisa? Sigur, avem şi foarte mulţi medaliaţi la diverse olimpiade, dar acolo unde contează, zona medie, suntem ultimii. Şcolile noastre sunt nişte fabrici de analfabeţi funcţional. Şi atunci cum să nu fim tot primi în Europa la înghiţit pe nemestecate cele mai stupide teorii ale conspiraţiei? Da, „ţara te vrea prost!”, vorba unor „Sarmale”.
M-au întrecut fiori de mândrie şi atunci când securiştii care l-au omorât pe dizidentul Ursu au fost albiţi în justiţie. Şi cum n-aş fi mândru că toţi torţionarii securişti au acum pensii speciale, iar nouă, fraierilor, ni se măresc taxele lunar pentru a fi plătite aceste pensii? Aceiaşi securişti care au devenit instanţe morale, scriu istorie şi produc acele teorii conspiraţioniste amintite mai sus. Că tot am aminitit de justiţie, cum să nu fiu mândru că sunt român când – în alte ţări cea mai respectată instituţie – la noi Curtea Constituţională este o haită de lichele, un grup infracţional, de care s-ar înroşi şi cei din clanul Duduianu?
Cum să nu fiu mândru că sunt român, atâta timp cât sunt compatriot cu băimărenii, care au votat de trei ori un primar, o dată fiind chiar în puşcărie, ştiind că individul e un hoţ şi le bagă mâna în buzunare?
Mi se sparge inima în piept de mândrie când văd că Dana Budeanu este un „far călăuzitor” al naţiunii, având un rating de zece ori mai mare decât Liiceanu, Pleşu şi Cărtărescu laolaltă. Că modele de viaţă pentru băieţi este Gigi Bedali, iar pentru fete Bianca Drăguşanu. Că virtutea de bază e „descurcăreala”. Ne lăudăm că suntem descurcăreţi şi şmecheri, că suntem puşi pe „combinaţii”, că „merge şi legat cu sârmă”.
Cum să nu fiu mândru că sunt român atâta timp cât bombardierii din galerii au ajuns în parlament şi că Şoşoacă se află pe primele locuri la capitolul încredere în politicieni? Nu mai pot de mândrie că ţara e condusă de Nicu şi Marcel, care oriunde în lume ar fi cel mult un bun cuplu de umor stradal. Nu-mi piere mândria nici când ştiu că premier este un vâslaş al lui Dragnea şi fost gonaci al unuia dintre foarte puţinii condamnaţi în România pentru terorism.
Iar când mă gândesc că acelaşi Ciolacu are mari şanse să ajungă viitorul preşedinte al României mă apucă, nu o tristeţe iremediabilă, ci o mândrie iremediabilă şi mai că-mi vine să mă înfăşor într-un tricolor şi să ies pe stradă cântând şi urlând din toţi bojocii: “Noi suntem români!”
Comentarii prin facebook