În prima zi, a două și altele câteva sute de când premierul Ilie Bolojan ar fi zis „la muncă, ortodocșilor!”, parafrazând dintr-un delicios film postdecembrist, urma să vină echilibrarea bugetară făcută cu sudoarea de pe frunțile încruntate ale românilor alegători. Acest „spin” a și împins negocierile pentru constituirea guvernului până la o lună de zile, iar uneltele ce politicienii le aveau la dispoziție erau unele mai la îndemână, altele mai nepeplacul partidelor populiste, dar toate fără priză la popor.
Așa a ajuns mărirea TVA cel mai eficient instrument, dar și o linie roșie promisă de președintele Dan în campania electorală. Analiștii economici s-au adunat să sfătuiască, dar oricum făceai nu reușeai decât să iei de acolo, să pierzi dincolo, o peteceală. Calculul celor mai mulți dintre politicieni, comanditarii acestor analize, era să fie aleasă calea care supără cât mai puțini oameni din segmentul lor electoral. Reforma în sine nu știu pentru câți dintre ei a fost și este o țintă „mare și frumoasă”, vorba președintelui Trump.
Am ajuns să vorbim despre un sector bugetar supergonflat, exemplificând cu amanta lui cutare politician angajată te miri unde, cu fiica altui pesedist dusă la New York în consulat, cu miile de euro încasate de membrii consiliilor de administrație populate de oamenii partidelor și așa mai departe. Cifrele din statistici arată că aceste abuzuri de consum nu se potriveau și cu ideea că am avea un exces de bugetari (17% din totalul angajaților), ba chiar am fi la capitolul ăsta sub multe țări civilizate, educate și bine organizate (Franța, Suedia, Belgia). Nu numărul profesorilor era buba, nici a medicilor sau asistentelor, cu atât mai puțin al polițiștilor, ci felul cum considerăm traiul pe datorie ceva normal.
Problema în România e obiceiul de consum, apetitul de a nu respecta regulile venite din lege sau din bun simț, de a le ocoli, de a fi privilegiat în marea masă de fraieri, o deficiență culturală, la urma urmelor. Mai precis, prostul obicei de a consuma mult peste ce produci, de a avea „dreptul” la ce nu ai dreptul, la pretenția pentru pensii speciale, sporuri inventate… Iar dacă spui asta și celui mai neinstruit român, sigur o poate pricepe, povestindu-i despre cum face el cumpărând „pe caiet” la băcănie ori cum își aranjează apele la apropiații primarului.
Noi am mai avea nevoie de oameni în sectoare ca siguranță și ordine, în sănătate, în educație, dar mai important este ce-i pui să facă. Reformezi instituția și metoda prin care aceasta pune oamenii la muncă sau lucrăm doar cu cifre, la alibi? Toate datele arată că situația de azi o datorăm lui Marcel Ciolacu, cel care a crezut că inventează perpetuum-mobile când ne spunea, ca la proști, că economia va crește, va bubui chiar din consumul nostru mai mare rezultat din faptul că împrumutăm bani de afară.
Ce frumos ar fi fost să luăm bani împrumut, să-i spargem la supermarket, iar apoi să ne crească economia! Hidoșenia acestei construcții nu vine neapărat din populismul politicienilor care au nășit deficitul ăsta, cu tot cu înaintașii lor Tăriceanu sau Dragnea, ci în felul în care țara a crezut și a acceptat treaba asta. „Luați de beți și mâncați pe datorie, fraților!”. Încă trăim alături de prea mulți oameni care nu reușesc să iasă în evidență altfel decât sărind rândul, călcând pe norme, iar pentru asta nu e de vină doar sărăcia.
Cât de inconștient poți fi ca român să crezi așa ceva și să te bucuri de o astfel de viață?! Au fost și din aceștia, dar noi ceilalți ne temeam de momentul când va veni decontul. A venit, iar clasa politică umblă numai la cifre. Tot o formă de populism este și tăria cuvintelor. Cătălin Drulă ne îndemna să tăiem cu drujba. Nu trebuie să tai nimic cu drujba, trebuie să faci reformă, să schimbi obiceiuri otrăvite. Brucan vorbea de decenii necesare pentru a-i face pe români să gândească altfel decât comuniștii. Poate că treaba asta va fi și mai dificilă, să dezobișnuiști românul de la risipă, de la râvna la ce nu-și poate permite, într-un moment când e evident că nu-și poate permite.
La absurd, să ne imaginăm că omul Bolojan ar și putea aranja România cu tot cu piedicile care i se pun. Câți ani de conducere cu el premier ne-ar trebui să așezăm țara asta după reforme dureroase? Mulți? El are doar doi și nu cred că-i prinde nici pe ăștia. După? După deschidem iar caietul la băcănie.
Comentarii prin facebook