A treia lege a salarizării în cincisprezece ani. Prima pe care n-o scriem din convingere, ci sub un termen PNRR și 700 de milioane de euro. Exact condiția în care, istoric, am produs unele dintre cele mai fragile legi.
Există un test simplu pentru calitatea unei legi. Nu îl găsiți în manualele de drept constituțional. E mult mai brutal: câți ani trec până trebuie înlocuită cu alta?
La acest test, legile salarizării din România nu doar pică. Pică elegant, cu felicitări de la toată clasa politică.
În trei decenii am rescris arhitectura salarizării publice cu regularitate de metronom. Fiecare reformă a fost „definitivă”. Fiecare a promis unificare, echitate, transparență. Fiecare a sfârșit ca depozit de excepții și nemulțumiri.
Nu e ghinion. E metodă.
Legea 284 din 2010 trebuia să facă ordine. Sporurile s-au întors mai repede decât cerneala de pe Monitorul Oficial. Legea 153 din 2017 a reluat exact aceleași jurăminte — unificare, transparență, gata cu sporurile haotice — și a ajuns să administreze peste 150 de tipuri de sporuri.
Două legi-cadru, același rezultat.
Acum scriem a treia.
Și, pentru prima dată, nu noi ținem cronometrul.
Noua lege a salarizării e jalon în PNRR, cu termen 1 iulie și aproape 700 de milioane de euro atârnate de adoptarea ei. Bruxelles-ul ne cere fix ce ne promiteam degeaba de cincisprezece ani: sporuri plafonate la 20% din salariul de bază, 87 dintre ele eliminate, masa salarială publică redusă ca procent din PIB.
Ironia e desăvârșită.
Disciplina pe care n-am reușit niciodată să ne-o impunem singuri ne-o impune acum un creditor extern, cu factura pe masă.
Iar reforma se redactează nu sub presiunea unei viziuni, ci sub presiunea unei scadențe — exact condiția în care, istoric, am produs unele dintre cele mai fragile legi.
Și mecanismul vechi pornește din nou, la vedere.
În timp ce ministrul interimar al Muncii renegociază termenii la Bruxelles, sub geamul Guvernului se adună strada. Sanitas a scos miercuri peste 15.000 de oameni în Piața Victoriei. Grefierii și-au suspendat activitatea. Joi, mii de angajați din Finanțe și ANAF au oprit lucrul. Profesorii pregătesc 17 iunie.
Toți cu aceeași acuză: forma finală diferă de ce s-a negociat.
Asta nu e dezordine.
E chiar procesul prin care se scriu la noi legile salarizării.
Presiune acumulată, promisiuni mari, apoi adevărata negociere — nu în dezbateri publice, ci în amendamentele prin care fiecare grup suficient de organizat își corectează discret poziția.
Rezultatul e previzibil ca un buletin meteo de iarnă: o lege care pe hârtie unifică și în practică fragmentează.
Eșecul ăsta repetat nu e doar incompetență.
Uneori e confort.
Un sistem opac e un sistem manevrabil.
Cetățeanul care nu pricepe de ce doi oameni în situații identice sunt plătiți diferit nu are de unde începe o contestație. Sindicatul care negociază etern excepții devine dependent de ușa care i se deschide la minister. Angajatul care nu mai poate anticipa regulile învață singura competență cu adevărat utilă: așteptarea următoarei corecții.
Cum ar arăta o lege care chiar funcționează?
Nimic spectaculos: grile clare și stabile, sporuri puține și justificate la vedere, actualizare legată de indicatori obiectivi — nu de calendarul electoral și nici de scadența unui jalon.
Nimeni nu duce lipsă de soluții.
Toți le cunosc.
Problema e că o lege clară strică tocmai afacerea. Reduce excepțiile, reduce dependența de bunăvoința politică, face sistemul vizibil.
Iar un sistem vizibil e mult mai greu de controlat.
De data asta avem și termen, și bani, și presiune externă.
Ne lipsește exact ce ne-a lipsit mereu: dorința de a scrie o lege care să limiteze inclusiv puterea celor care o scriu.
Pentru că o lege bună nu e cea care mulțumește toate grupurile de presiune.
E cea care le spune „nu” — inclusiv celor de la guvernare.
Și tocmai de aceea, chiar și cu Bruxelles-ul fluturând factura, n-ar trebui să ne mire dacă o ratăm și pe a treia.
Comentarii prin facebook