Problema educației din România nu începe la universitate, dar nici nu se oprește acolo. La testările internaționale, aproape jumătate dintre elevii români nu ating pragul minim de competență la matematică. Diferențele dintre urban și rural nu sunt simple decalaje, ci prăpăstii care se formează nu la 16 ani, ci la 8. Universitatea nu repară acest eșec – ea doar îl preia. Dar există un punct unde nu poate invoca „moștenirea grea”: ea formează profesorii care produc acest eșec.
Mecanismul este circular și autoîntreținut. Universitățile primesc studenți slab pregătiți din licee fragile. Sub presiunea finanțării per capita și a nevoii de retenție, coboară treptat standardele – nu din neglijență, ci din constrângere sistemică. Exigența devine risc financiar, nu virtute academică. Acești studenți devin, la rândul lor, profesori. Se întorc în școli cu exact aceleași lacune pe care le-au adus cu ei la facultate, doar acoperite acum de o diplomă. Peste zece ani, ciclul se repetă: universitatea primește din nou studenți nepregătiți, produși de profesorii pe care ea însăși i-a format.
Observația constantă a angajatorilor nu este lipsa candidaților, ci lipsa competenței de bază: capacitatea de a învăța autonom, de a rezolva probleme noi, de a gândi sistematic. Aceste competențe nu se formează la 22 de ani – ele se construiesc în primii ani de școală. Dacă alfabetizarea nu este consolidată până în clasa a IV-a, gimnaziul devine mecanic. Dacă matematica de bază nu este stăpânită în gimnaziu, liceul devine formal. Iar când liceul a fost doar o strategie de supraviețuire, universitatea nu mai poate adapta studentul; ea selectează prin abandon sau prin conformare superficială.
Această vulnerabilitate este accelerată de confuzia dintre consumul de tehnologie și competența digitală reală. Studenții folosesc intens dispozitivele, dar rar ca instrumente cognitive. Universitățile ar putea impune standarde minime de competență digitală instrumentală în primii ani, dar aleg adesea să nu o facă pentru a evita abandonul. În numele liniștii administrative, exigența devine negociabilă, iar performanța – accidentală.
Reforma nu poate ocoli acest punct critic. Orice intervenție serioasă trebuie să înceapă prin ruperea cercului: standarde verificabile pentru absolvenții care vor preda, competențe instrumentale obligatorii, exigență academică care nu cedează în fața presiunii financiare. Un sistem care acceptă rolul de amortizor al eșecului renunță, implicit, la rolul de standard. Până când universitatea nu va redefini ceea ce înseamnă să formezi un profesor competent, vom continua să producem diplome care acoperă eșecuri vechi, nu competențe reale. Iar ciclul va continua.
Comentarii prin facebook