Există un mare avantaj în a avea un vinovat clar: nu mai trebuie să înțelegi problema. Dacă prețurile cresc, dacă viața devine mai complicată, dacă lumea pare mai nesigură, e reconfortant să existe un nume pe care să-l punem pe afiș. Astăzi, pentru mulți, acel nume este Donald Trump.
Numai că realitatea rareori încape într-un singur om.
Să fim limpezi de la început, ca să nu fim greșit înțeleși. A spune că Trump nu e cauza principală nu înseamnă a-l apăra. Un diagnostic corect nu devine recomandabil pentru că e strigat de un medic care sparge mobila din cabinet.
Se poate ca omul să irite, să exagereze, să facă rău prin felul în care o face — și totuși problema pe care o atinge să fie reală. Despre acea problemă, nu doar despre el, merită să vorbim.
Pentru că sentimentul multora e că, de când Trump a revenit în centrul politicii mondiale, lumea a devenit mai scumpă, mai tensionată, mai imprevizibilă.
Întrebarea apare firesc: de ce o duc mai greu de când e Trump președinte?
Cel mai simplu răspuns este: din cauza lui. Doar că explicația completă este mai complicată. Scumpirea, tensiunea și nesiguranța nu au început odată cu el.
Pandemia arătase deja fragilitatea lanțurilor globale de aprovizionare. Invazia Rusiei în Ucraina rescrisese harta energiei. Competiția dintre marile puteri modificase deja regulile economiei globale.
Fisurile erau acolo.
Trump nu le-a creat singur. Le-a accelerat, le-a amplificat și le-a transformat într-un conflict politic vizibil.
A zgâlțâit construcția, iar când zgâlțâi o construcție fragilă, unii cred că problema este zgomotul, nu fisurile.
Timp de peste treizeci de ani, Occidentul a trăit într-un experiment economic extraordinar: globalizarea eficienței maxime.
Produceam acolo unde era cel mai ieftin, cumpăram de unde era cel mai avantajos, mutam capitalul unde randamentul era cel mai mare.
Un telefon putea fi gândit în America, produs în Asia și cumpărat în Europa. Și mult timp a funcționat. Atât de bine încât am confundat o perioadă excepțională a istoriei cu o lege economică.
De aceea discuția despre Trump este, de fapt, mai puțin despre Trump decât despre lumea pe care revenirea lui o obligă să se privească în oglindă.
Globalizarea era minunată cât timp coletul venea repede, telefonul era accesibil și rafturile erau pline.
Întrebările despre dependențe au venit mai târziu. Ca de obicei. Apoi realitatea s-a întors.
Pandemia ne-a arătat că poți avea bani și totuși să nu găsești produse esențiale.
Invazia Rusiei în Ucraina ne-a arătat că energia ieftină poate avea costuri strategice uriașe.
Competiția dintre America și China a arătat că tehnologia a devenit și instrument de influență strategică, nu doar produs economic.
Trump a făcut atunci ce face deseori politica brutală: a transformat într-un mesaj politic dur o întrebare care exista deja.
Ordinea construită după 1990 avea costuri ascunse, care ani de zile nu apăreau pe bon.
„America First” a fost privită de mulți ca simplu populism și are, evident, această componentă.
Dar în spatele mesajului exista o întrebare pe care lumea confortabilă nu voia s-o audă: cine plătea diferența?
Consumatorii occidentali au câștigat. Companiile globale au câștigat. Dar nu toată lumea a câștigat la fel.
Unele comunități industriale au pierdut fabrici, unele regiuni au pierdut locuri de muncă, iar unii oameni au simțit că prosperitatea există, dar trece pe lângă ei.
Acolo unde economia lasă pierzători vizibili, politica găsește rapid un mesaj. Astăzi vrem să reparăm vulnerabilitățile. Doar că descoperim ceva neplăcut: repararea costă.
O fabrică mai aproape de casă e mai sigură, dar rareori mai ieftină. Un lanț economic mai scurt e mai rezistent, dar mai scump.
Vrem independență strategică și prețuri minime, siguranța economiei protejate și avantajele economiei globalizate.
E o combinație superbă, cu o singură problemă: nu prea există. Europa trăiește aceeași trezire în privința securității.
Decenii întregi am beneficiat de o ordine în care protecția americană părea garantată — atât de garantată încât aproape uitasem că cineva trebuie să plătească pentru ea.
Problema confortului e că, după suficient timp, începe să semene cu un drept natural.
Războiul din Ucraina și revenirea unei Americi mai tranzacționale au obligat Europa să accepte o realitate amânată: securitatea costă, iar resursele nu sunt infinite.
Pentru România, efectul nu vine printr-o decizie spectaculoasă de la Washington.
Nu se apasă un buton la Casa Albă și crește prețul la supermarket.
Vine pe ocolite: prin Germania, prin industrie, prin exporturi și investiții, prin economia europeană care încearcă să se adapteze unei lumi noi.
Dar partea cea mai incomodă e alta. Ne privește direct.
Nu doar politicienii și companiile au iubit vechea lume. Am iubit-o și noi.
Am vrut produse chinezești ieftine, salarii europene și protecție americană — și, pe deasupra, independență totală față de cei de care depindeam.
Ne-am obișnuit cu livrare rapidă, preț minim și confort maxim.
Am cerut, fără să recunoaștem, lucruri care nu încap împreună: securitatea celui izolat și prețurile celui conectat; mândria autonomiei și comoditatea dependenței.
Iar când cineva ne-a pus în față nota pentru această contradicție, ne-a fost mai ușor să criticăm mesagerul decât să ne uităm la propria comandă.
Am întrebat prea rar cine achită diferența, pentru că bănuiam, undeva, că într-o bună zi am putea fi chiar noi.
De aceea Trump e un vinovat atât de convenabil. Are nume, are chip, are declarații care irită. Un sistem nu are nimic din toate astea.
Un sistem e greu de pus pe afiș — și tocmai sistemele produc, de multe ori, consecințele cele mai mari.
Poate concluzia cea mai incomodă e aceasta: nu devenim mai săraci pentru că lumea nu mai funcționează. Devenim mai conștienți de cât costa, de fapt, funcționarea ei.
Am confundat mult timp prețul mic cu eficiența absolută.
Uneori era eficiență.
Alteori era doar un cost trimis în altă parte.
La muncitori, la securitate, la dependențe.
Uneori, pur și simplu, la viitor.
Iar viitorul are un obicei neplăcut.
La un moment dat, vine să încaseze.
Comentarii prin facebook