Imediat după 20 mai 1990 eram prea tineri ca să ne dăm seama că acela e doar începutul, că dezamăgirile în politică vor continua una după alta, nici vorbă să se termine după perioada comunistă. Ne apuca plânsul la propriu, gândindu-ne ce am ratat prin nealegerea lui Ion Rațiu ca președinte al României, un tren pierdut care ne-a îndepărtat mulți ani de un anumit standard de viață, de o democrație clasică, nu cea originală propusă de Ion Iliescu, de conectarea cu Europa prin reconoașterea României ca o societate bazată pe aceleași valori cu comunitatea de țări în care am cerut să ne integrăm.
Și nu numai din milă, nici din calculul europenilor că i-ar costa mai mult lăsarea României în afara Uniunii, decât să remorcheze Teleormanul, Călărașiul și Vasluiul spre un standard europen, ci pur și simplu în mod natural, luând și noi chipul și asemănarea societăților civilizate către care aspiram.
Toate aceste frustrări de tânăr consumator de politică, de participant la aproape toate manifestările anti-Iliescu, anti FSN, anti-FDSN și a tot ce era o frână în dezvoltarea cursivă și sănătoasă a țării, le-am trăit ca simpatizant al PNȚCD. Socoteam atunci că acest partid readuce ADN-ul unei democrații ce n-a apucat prea mulți ani de viață în istoria României. Ca român de bună-credință nesecurist, nemilițian și fără regrete pentru pierderea unor avantaje din sistemul comunist-ceaușist, doar vorbind de Corneliu Coposu și de Ion Rațiu prin comparație cu Ion Iliescu și Petre Roman, nu puteai avea o dilemă în alegerea unei căi și a unei simpatii politice. Nu mai ajungeai la finețuri economice, la efecte sociale, la strategii geopolitice pe termen lung, ci te limitai să optezi principial.
În anii ce au urmat, ai aflat că „albul” a devenit mai „gri” prin contopirea cu „negrul” ce a rămas tot „negru”, că trecând de moralitatea în politică, rostirea a două nume mari nu era suficientă pentru a continua dezvoltarea țării după ce i-ai dat direcția și sensul, că mai trebuia și altceva, că idealismul pentru care alegeai PNȚCD a mai pălit pe fondul unor greșeli cauzate de lipsa de cadre, iar după moartea Seniorului Coposu a și fost ajutat să devină un partid comun, fără strălucire, fără meritocrație, ba chiar fără moralitate, finalmente, nimic.
Aș putea spune că desființarea de facto a PNȚCD a încheiat o etapă din istoria României, perioada postdecembristă. Ce le-a rămas alegătorilor PNȚCD după acest moment? A urmat un gol umplut de apropierea unora de liberali, a altora, culmea, de PD-ul lui Băsescu, iar mai târziu spre un nou val al politicii. Toată această traiectorie ciudată de la conservatorismul cu aer progresist al PNȚCD la un progresism de centru-dreapta al USR-ului de astăzi, e legată de-un gând comun: antipesedismul, antinaționalismul populist și crezul în Europa, în democrația și bunăstarea ei. Ca muncitor la ziar, mă eliberasem. Deveneai simpatizantul unui partid care nu mai există, prin urmare te curățai de momentele de vinovăție cauzate de lipsa neutralității cerută în meserie. Numai că „țărănismul” ce-a urmat, acel activism în credința oportunismului și a racordării la resurse, a transformat mulți oameni de marcă ai PNȚCD, apropiați ai partidului, în niște curiozități, să nu spun alfel.
Întradevăr, poți alcătui o listă mai lungă cu țărăniști onorabili altădată ce astăzi stau cu palma întinsă la partide ca PSD sau ALDE, decât o listă cu cei care preferă în liniște și respect să pomenească partidul și să-l lase să „odihnească” dincolo de viața politică. Nu cobor să dau nume de pe prima listă, dar cunosc mulți timișoreni care astăzi – când un impostor a dus rămășițele juridice ale partidului alături de PSD, doar pentru un loc pe listele de deputați – ar putea să-și spună cu voce tare indignarea. Timișoara a fost un fief al PNȚCD, a avut primar președinte de partid la nivel național, a avut o echipă numeroasă și vocală de politicieni despre care astăzi nu mai auzim nimic.
Și ar fi fost bine să nu mai auzim nimic de ei, că nu ajung să se milogească la tot ce cândva partidul ura ca practică politică. Unii nu mai zic nimic din tot felul de orgolii politice, din situații juridice mai degrabă similare multor pesediști, alții, oameni de cultură și activiști civici din orașul Proclamației de la Timișoara, care, chiar menținând standardelor de moralitate în politică, s-au reorientat spre alte opțiuni din viața politică reală, fără chef să-și exprime public lehamitea față de autodizolvarea PNȚCD în PSD. Ar fi fost, totuși, o obligație față de niște repere cu care ne-am trăit copilăria în democrație. Alții îi spun oboseală. PNȚCD înghițit de PSD? Pentru o leafă de parlamentar? Când cu ani în urmă ceream unora să lase partidul să moară în liniște, chiar nu mă gândeam până unde va merge acest lichelism.
P.S. Când treceți prin piața Libertății din Timișoara, poate vă întrebați pentru cine este renovat sediul țărăniștilor. Sigur nu pentru „țărăniștii” lui Pavelescu. Ultimul loc care-ți mai aduce aminte de PNȚCD în cel mai țărănist oraș aș țării a fost vândut cu executorul judecătoresc, ca urmare a unei datorii către o firmă din București din campania de primar a lui Adrian Orza, 2012, imediat după retragerea lui Gheorghe Ciuhandu. Ei, uite că nu peste tot în țară impostorii vând sediile PNȚCD „la bucată”, cum bârfea lumea. Se mai vând și sub acoperirea unor sentințe juridice, spre ușurarea clicii lui Pavelescu. Noul sediul al PNȚCD Timiș este undeva prin zona Traian, într-un apartament. Fie-i chiria ușoară!
Comentarii prin facebook