Nu trebuie să studiezi la Oxford pentru a înțelege ce se întâmplă cu virusul ăsta. Nu e foarte complicat să pricepi ce ți-au spus dr. Musta, dr. Cherecheș sau alți doctori în medicină, când au estimat că lucrurile într-o localitate carantinată vor evolua așa cum au evoluat la Timișoara. Tot ce-ți trebuie e răbdare, iar răbdarea te ducea la limita a trei-patru săptămâni de restricții pentru a se vedea niște rezultate.
După primele două săptămâni nu faci decât să culegi rezultatele după tiparul comportamental din ultimele zile de dinainte de carantinare, plus altele câteva până la acomodarea cu noile reguli. Apoi urma să vină un platou și chiar o scădere ușoară, chiar urcări, apoi iar scăderi. Asta ți-o spunea în teorie oricine, nu știu dacă și Maria Grapini, dar cu puțină logică ajungi liniștit la o astfel de concluzie când segmentul de populație studiat nu este unul bezmetic și lipsit de răspundere.
Timișoara și Timișul se înscriu în aceste curbe. Oarecum surprizător, căci la cum pornise carantina puteai trăi o senzație de deșertăciune, apoi de revoltă, că cineva incert din politica globală ne asuprește și nu ne lasă să trăim în libertate, tocmai aici, în orașul în care a pornit revoluția. Interesant este că trei săptămâni de carantină ne-au trezit și alte curiozități. Nu, nu de numărul de morți, poate nici de numărul de spitalizați la ATI, nici de numărul de paturi libere rămase, ci de numărul de persoane participante la mitingurile celor care nu mai suportă această „dictatură sanitară” și-au ieșit în stradă în mai multe orașe ale țării să-i amintească lui Raed Arafat că asta nu-i țara lui, că Timișoara nu-i a lui, iar Mehala și Fratelia nu-s deloc ale lui Fritz, de parcă a zis cineva că sunt.
Singura discuție serioasă ce-ar reuși să o pornească acest val „revoluționar” nu e dacă lumea e la fel de numeroasă pe străzi ca în 1989, dacă jandarmeria trage cu cartușe de război în „eroi”, dacă mitropolitul sau părintele vicar ar fi închis ușile la catedrală, dacă Dominic Fritz își pune piciorul în ghips, aiurea, niciuna dintre acestea, ci ce suntem dispuși să sacrificăm. Bun, am obosit. E și asta o discuție. Nu mai rezistăm fără „libertate” mai mult de un an de zile, deși comparația cu regimul în care au trăit părinții noștri decenii de comunism e obraznică, penibilă și de un retard logic. Dar dacă nu mai rezistăm ca societate, firește că trebuie să decidem la un moment dat ce suntem dispuși să sacrificăm.
Nu mai vrem să sacrificăm Horeca de grija acelor oameni sau de grija noastră că vine primăvara și se închid terasele, iar noaptea se înviorează cluburile precum Bamboo, nu e clar încă. Nu mai vrem să sacrificăm industria spectacolelor, de dragul celor care lucrează în ea sau de teamă că vine Untold și ne prinde „închiși” de Arafat, nici asta nu e clar. Vrem să-i salvăm pe cei cu salariile la minimum pe economie din sălile de sport, să aibă și oamenii ce pune copiilor pe masă când merg seara acasă, sau suntem oripilați la gândul că vine vara și duduilor li se vede celulita la plajă? Dacă „revoluționarii” decid împreună cu un guvern care va rezulta din această „insurecție” că astea trebuie salvate, atunci astea să fie salvate! Să se ducă naibi medicii și asistentele, ce dacă nu mai știu pe cine să aleagă pe holurile pline, în așteptarea eliberării prin deces a unui loc la ATI?!
Să ia noua orânduire AUR, bocitoarele de la PSD, brigăzile „libertății”, „folosofii” de galerie, oastea domnului Teodosie, toți laolaltă să ia decizia ca bătrânii cu plămânii distruși peste 40% să nu mai fie duși la spital, ci direct pe stadionul CFR, unde ar putea fi organizat un spital cu servicii paleative și chiar religioase în pregătirea ultimului drum. Așa se pune problema acum. Nu că suntem insensibili la durerea Horeca sau alții nu văd cum se moare fără locuri în spitale. Toți ne facem că nu e așa, că propaganda celorlalți minte, că lucrurile nu sunt atât de grave, când mai bine ne-am decide ca stat ce salvăm: economia ospitalității sau bolnavul? Frappe-ul sau pensionarul? Pizza guatro-formaggi sau brancardierul? Că soluții de mijloc văd că nu mai suntem dispuși să acdeptăm.
Dar după ce decidem ce salvăm și ce moare, să nu mai vină „revoluționarii” să se minuneze când văd cum cad românii precum muștele la intrarea-n spitale, după ce o viață au contribuit la fondul public de sănătate. Să nu vină ai lui Simion și Ciolacu să zică că vor și aia, și aialaltă, să le fie bine și viului, și mortului, că asta nu se poate după atâtea bâlbe preelectorale. AUR poate eventual decide ridicarea restricțiilor, abolirea purtatului măștii, nu și salvarea economiei. Ei nu știu să salveze economia.
Comentarii prin facebook