Gândiţi-vă puţin la viaţa noastră cotidiană. Cu serviciu, şcoală, cumpărături, facturi, drumuri, întâlniri cu prietenii. Seri liniştite cu copiii, un film la TV, Netflix, cu o carte în mână. Sau seri cu prietenii, la un meci de fotbal, un joc de cărţi, discuţii nesfârşite sau pur şi simplu… o băută. Weekend-uri cu excursii, cinematografe, spectacole de teatru, restaurante, cluburi. Vieţi mai mult sau mai puţin anoste, mai agitate sau mai searbăde, mai aventuroase sau mai liniştite. Cu speranţe, iubiri şi iluzii, cu eşecuri şi succesuri, cu bucurii, dureri, depresii. Cu nunţi, zile de naşteri, petreceri, dar şi cu înmormântări. Vieţi normale, într-o societate… cât de cât normală a secolului XXI.
Imaginaţi-vă acum că, într-o dimineaţă, toate acestea s-au destrămat… O rachetă, urmată de o a doua, a treia, apoi bombe, proiectile de tun, gloanţe. Întunericul a căzut din cer. Şi tot acel cotidian din jurul nostru s-a năruit. La început nu te dezmeticeşti, nu înţelegi nimic. Realizezi într-un final. Cei patru călăreţi ai Apocalipsei (războiul, foamea, bolile, moartea) au ajuns lângă tine. Totul se prăbuşeşte în neant, nimic nu mai e ca înainte. Bătrânii părinţi nu mai răspund la telefon. (S-a întâmplat ceva cu ei?, te gândeşti cu groază.) Prietenul cu care ai băut o bere, în urmă cu două zile, a fost ucis. Familiile se destramă, bărbaţii ajung pe front, femeile şi copiii iau cruntul drum al pribegiei. Atrocităţi şi drame sfâşietoare la orice pas. Destine frânte. Apar apoi tot mai multe imagini terifiante. O mamă îşi ţine în braţe ce a mai rămas din copilul sfârtecat de o bombă. Un copil pentru care a făcut atâtea sacrificii îi zace inert în poale. Mâini ridicate spre cer: “Unde eşti, Doamne? De ce?”. Lacrimile au secat de mult, doar o durere insuportabilă îţi aminteşte că încă exişti. Suferinţe pe lângă care propria moarte e o eliberare, o alinare. În această dimineaţă se împlinişte un an de când ucrainienii trăiesc zilnic toate acestea. Sau 12 luni. Sau 52 de săptămâni. Sau 365 de zile. Sau 8.760 de ore.
În cât mai puţine cuvinte posibile, aceasta e faţa reală a războiului. (Tot aud expresia “faţa hidoasă a războiului”, de parcă ar putea avea şi o faţă nehidoasă.). Un război primitiv, în care nu sunt vizate nu doar ţinte militare, ci şi şcoli, magazine, cinematografe, instituţii, biserici, orfelinate etc. Cu inimaginabile atrocităţi, inclusiv prin violuri, s-a încearcă să se instaureze teroarea şi frica. Un război barbar început de ultimul dictator dement şi sângeros al lumii. După Hitler, Stalin, Pol Pot, Ceauşescu, Idi Amin ş.a. La finalul lui o să se numere morţii, răniţii, prizonierii, clădirile distruse, pagubele materiale etc. Nu o să fie contabilizate însă niciodată dramele la nivel uman, suferinţele, durerile nesfârşite. (Cum se măsoară suferinţa?) Ori acestea întrec cu mult cifrele reci care urmează unei conflagraţii.
Câteva cuvinte şi despre România în contextul acestui război. Dacă ucrainienii sunt în faţa unei invazii reale, România a fost/este teatrul unui război hibrid. Unul mai vechi, dar intensificat în cursul acestui an. La început am dat dovadă de multă compasiune şi solidaritate. Sigur, cu excepţia haitei necrofage a lui Şoşoacă şi a celor ca ea, care voiau să sfârtecăm Ucraina, alături de Ungaria, Polonia, Slovacia, pe modelul Poloniei împărţite prin pactul Ribbentrop – Molotov. Trolii ruşi au intrat însă în scenă mai tare ca niciodată şi au activat o adevărată armată de imbecili utili. Indivizi despre care legendarul Umberto Eco vorbea încă din 2015: „Reţelele de socializare au oferit dreptul la opinie unor legiuni de imbecili care până acum îşi exprimau părerea doar în baruri, în faţa unui pahar de vin, fără să facă vreun rău comunităţii. Camarazii lor îi reduceau imediat la tăcere. Dar acum au acelaşi drept la cuvânt precum un laureat al premiului Nobel”.
“Nu suntem cu ruşii!”, urlă această hoardă activă de idioţi, dar tot ce fac este în slujba lui Putin. Fiindcă, evident, cu excepţia aceloraşi şoşocişti, nimeni nu revendică făţiş admiraţia faţă de Kremlin, dar mulţi o fac altfel, mai insidios. Cei mai mulţi fără să ştie, fiindcă tocmai de aceea se şi numesc idioţi utili. Nu e lăudat Putin, dar e criticată lumea occidentală, Uniunea Europeană etc., în numele “suveranismului”, a „patriotismului”.
Conspiraţii şi fake news-usuri de un grobianism extrem sunt date ca adevăruri la televiziuni. (CNA nu mai există?). “UE ne obligă să desfiinţăm fermele de animale şi să înfiinţăm unele de gândaci”; “UE vrea să desfiinţăm firmele de deratizare”, citeam pe burtiera unei televiziuni, zilele trecute. “Nu suntem cu ruşii!”, urlă şi televiziunile infractorilor, Realitatea, RTV, Antena 3. Dar tot ce fac este în slujba ruşilor, băgând aceleaşi spaime în români vizavi de “monstruozităţile” de la Bruxelles. Dacă în urmă cu un an puţini vorbeau făţiş împotriva UE, acum sunt cu nemiluita. “România, colonia UE”, Sclavii Europei”, se aude tot mai des. Nu e interesantă această transformare?
La nivel de guvernare ne-am comportat OK în acest conflict. Curios însă, guvernanţii au ascuns, din motive electorale, văzând acest val, să spună exact ajutoarele acordate Ucrainei. Ce paradox! Politicienii români nu-şi asumă niciodată greşelile, dar nu-şi asumă nici lucrurile bune. De frica armadei de imbecili.
La nivel de modele ne place Viktor Orban, că e antieuropean, “suveranist” de-al nostru, dar o detestăm pe Maia Sandu, fiindcă e pro-occidentală, prea progresistă. Inclusiv politicieni pe care nu-i poţi bănui de pro-putinism au preluat teme dragi Moscovei, iar acum sunt speriaţi că nu pot opri tăvălugul. La fel serviciile secrete. Să mai spun că discursul lui Putin de zilele trecute (nu cel scurt de pe stadion) a atins exact teme pe care le auzim de un an în România? Pe deoparte credinţă, patrie, familie, în contrapondere cu un occident decadent, controlat de ocultă, Soros, LGBT etc.
Da, invazia din Ucraina a depăşit de mult graniţele celor două ţări aflate în conflict. Aici nu e doar un război între Rusia si Ucraina. E o confruntare mult mai amplă, între un imperialism retrograd, cu o latură mesianică, obscurantistă şi un occident deloc perfect, dar mult, mult mai dezirabil.
P.S. 1. Canalul Bâstroe. Un diferend care ar trebui rezolvat cu calm, diplomatic. A fost însă transformat de unii politicieni PSD, televiziunile infractorilor etc. într-o adevărată isterie naţională. Ce mi se pare cu adevărat îngrijorător aici este că, părere personală, cei care urlă acum abia au aşteptat un an de zile un motiv palpabil pentru a arăta cu degetul: „V-am spus că ucrainienii sunt răi?”. Pe cale de consecinţă, cel care îi pedepseşte pe cei „răi”, e bun. Nu-i aşa? Un fel de putinism cu premeditare. Şi mai e o chestiune interesantă aici. Cei care îşi băteau joc până acum de problemele de mediu, acum au devenit cei mai mari activişti în domeniu.
P.S.2. Când am terminat rândurile de mai sus mi-a venit o oarecare confirmare a celor scrise: românii sunt europenii care se împotrivesc cel mai mult ajutorului dat Ucrainei. Trolii şi-au făcut datoria.
Comentarii prin facebook