Românii sunt mândri de starea lor în preajma zilei de 1 decembrie. Cei mai mulți sunt mândri că e și ziua Sfântului Andrei, vreo sâmbătă și duminică, guvernul făcând deseori punți în calendar pentru ca mândria să fie mai mare, zilele în city-break-uri, ștranduri în Ungaria și escapade la Dubai să fie mai multe. Cei rămași acasă sunt mândri că sunt români la o fasole cu ciolan etalată de administrația locală cu cântec și voie bună în vreo piață centrală, dar avem și români care iau în serios această sărbătoare, dincolo de coroanele de flori depuse de autorități la monumentele eroilor necunoscuți și căzuți pentru țara asta.
S-a tot vorbit despre motivația de a fi mândru cu statutul de român. Greșesc poate și cei care spun că nu au niciun motiv, că li se taie pofta de românism când văd țigani din România sau hoți de mașini de care localnicii și turiștii se feresc ca dracul de tămâie. Dar cu siguranță că observăm și frivolități din astea cu steaguri agățate de mașini ca argument suficient de puternic pentru a-ți declara românismul. Ambele sunt chestiuni care n-au nicio treabă cu ce s-a întâmplat mai bine de o sută de ani în urmă, cu zbuciumul, bucuriile și dezamăgirile înaintașilor noștri.
Mă voi referi azi la o altă formă de exprimare a mândriei de a fi român. Știu, ar fi bună mai multă educație, mai multă cultură generală, mai multă cunoaștere a istoriei, a obiceiurilor, a metehnelor, să fim oleacă mai civilizați, dar pentru asta așteptăm România Educată a lui Klaus Iohannis. Se dă exemplu Statelor Unite ale Americii, acolo unde de ziua națională oamenii pun un steag înstelat pe casele lor. E ceva firesc. Nici nu se laudă cu asta, nici nu le e rușine. De ce nu facem și noi așa, căci avem rude apropiate precum Ghiță Pristanda, încă de pe vremuri mari numărători de steaguri?
Pe vremea lui Ceaușescu era cumva o obligație, dar de ce n-am face-o din suflet?, se întrebau cei care vedeau în ridicarea steagului o formă minimală de patriotism. Este adevărat. Am putea face acest lucru fără să ne oblige nimeni, dar la pachet cu asumarea unei alte obligații. Autoritățile locale au scos o grămadă de steaguri pe catarge, pe sedii, pe stâlpi de iluminat, ba Primăria Timișoara era în litigiu cu prefectura pentru niște drapele ale statelor cu care avem parteneriate și înfrățiri prin orașe ale lor… Acum, cu evenimentul Timișoara Capitala Culturală Europeană avem steaguri și în zona pietonală centrală, dar avem și logo-ul „Timișoara 2023” pe mai toți stâlpii bulevardelor ce duc spre punctul zero al orașului.
Cum sunt ele, steagurile? Frumoase? Da, sunt din material textil. Arată o multicuturalitate, o apartenență la o comunitate europeană cu care ne mândrim? Da, așa este. Dar cum mai sunt ele? Sinistru de murdare. Aș invita toții românii în feluritele lor calități particulare sau oficiale să scoată drapele pe case, să se mândrească cu ce vor ei, dar să le păstreze curate. Iar când ele s-or murdări, să le scoată și să pună altele. Altfel? Instituțiile publice au personal care să se ocupe de un asemenea detaliu, au fonduri pentru așa ceva, mai trebuie doar organizare și autorespect.
Păstrându-le murdare e mai rău decât dacă nu le-ar mai pune. Nu cred că există rușine mai mare decât să ne primim oaspeții cu tricolorul românesc sau al altora în care albul e cenușiu de la praf, roșu e palidul portocaliu de la soare, galbenul e ceva nedefinit, iar toate la un loc sunt ceva oribil. Hai ca atunci când suntem mândri de ceva să fim și mai curați!
Comentarii prin facebook