Timişoara nu iubeşte Bucureştiul. Şi are motivele sale în acest sens. Ele nu ţin nici de Dinamo, nici de istoria recentă în care ne-am considerat persecutaţi la împărţirea fondurilor guvernamentale şi nici de perioada comunistă, când Bucureştiul trimitea aici şefi de partid din toată ţara, în special din sudul ţării, dar niciodată localnic. Sau mai corect spus, ţin şi de aspectele de mai sus, însă adversitatea îşi are originile în perioada interbelică. Atunci, euforia Unirii a lăsat repede loc marilor dezamăgiri vizavi de comportamentul de ocupant şi spoliator al Bucureştiului, celebră find faza cu modernul Lincoln al timişorenilor rechiziţionat de guvern. Iar această dezamăgire s-a simţit chiar de la vârf, începând cu Sever Bocu, probabil cel mai mare om politic al Banatului şi mare luptător pentru Unire.
Nu ştiu în ce măsură reciproca este valabilă, dar cred că nici bucureştenii nu-i prea au la suflet pe „aroganţii” ăia din Timişoara, care întodeauna au avut un simţ al libertăţii mai acut, dar şi mai multă prosperitate. (Acest al doilea aspect s-a mai schimbat în ultimii ani în urma marilor investiţii direcţionate în zona Capitalei.) A fost însă în istoria României un moment astral în care cele două oraşe şi locuitorii lor au fraternizat. Se întâmpla pe 21 decembrie 1989.
Cu o zi înainte, pe 20 decembrie, dată care va rămâne în istorie, Timișoara se declara primul oraș liber de comunism din România. Înfruntând absolut singuri, timp de cinci zile, cea mai draconică dictatură dintre toate ţările comuniste, timişorenii se declarau învingători. Zeci de mii de timşoreni (cifra oficială este 100.000) au rupt atunci toate lanţurile dictaturii şi sărbătoreau împreună victoria împotriva dictaturii naţionalist-socialiste a lui Ceauşescu. Evident că era extrem de multă adrenalină acolo, fiindcă celor mai mulţi nici nu le mai păsa ce va urma. Bucuria de moment învingea şi teama de un viitor angoasant şi toate ororile trecutului de care doreau să se despartă.
Lucrurile puteau să aibă o întorsătură tragică, dacă a doua zi nu se ridicau și alte orașe și în special Bucureștiul. La ordinele lui Ceaușescu, comandanții militari pregăteau Operațiunea “Tunetul și Fulgerul” prin care se urmărea anihilarea totală a revoltei. O legendă urbană spunea că Elena Ceaşescu ar fi cerut aviaţiei militare să şteargă oraşul de pe faţa pământului. O nouă Guernica. În seara de 20 decembrie, proaspăt revenit din Iran, într-o celebră cuvântare difuzată la radio și televiziune, Ceauşescu condamnă manifestaţiile de la Timişoara şi ordonă măsuri drastice de represiune. “Elemente huliganice au provocat distrugeri de tip fascist în scopul destabilizării ţării, dezmembrării teritoriale, lichidării revoluţiei socialiste şi întoarcerii sub dominaţie străină”, proclamă Ceaușescu. Totodată, el dă vina pe “agenturili străine de spionaj şi pe românii din interior care îşi vând ţara pentru un pumn de dolari sau pentru alte valute”. Nu aduce acel discurs cu unele pe care le auzim tot mai des în ultima perioadă?
Se ştie ce a urmat. Ajutaţi şi de Ceauşescu, care în îngâmfarea lui era convins că stăpâneşte situaţia şi a convocat un miting, bucureştenii au început revolta. E drept, la o săptămână după Timişoara, însă curajul lor nu trebuie subestimat sub nicio formă, fiindcă ştiau că vor avea de înfruntat o maşinărie criminală extrem de eficace. Să nu uităm, la acea vreme se vorbea de 60.000 de morţi în Timişoara. Aşadar, bucureştenii şi-au asumat, la rândul lor, să moară pentru dărâmarea dictaturii. Şi tot atunci, aşa cum spuneam la început, pentru prima dată în istorie, printre alte lozinci, pe străzile Bucureştiului s-a strigat “Timişoara!”. Fără revolta şi sacrificiul bucureştenilor, foarte probabil martirajul timişorenilor ar fi fost în zadar. Trebuie spus acest lucru. Că sub nasul bucureştenilor, revoluţia din Timişoara a fost confiscată de clica lui Ion Iliescu şi transformată într-o lovitură de stat e o altă poveste. Stând acasă în timpul revoluţiei, a venit rândul, în zilele următopare, “IMGB”-iştilor să facă ordine şi să urle pe placul lui Iliescu: “Noi muncim, noi nu gândim!”.
Da, retrospectiv, se poate spune că, probabil, schimbarea s-ar fi făcut atunnci şi fără jertfe, fără martiri. România nu putea rămâne o Coree de Nord în inima Europei. Dar atunci, chiar dacă lucrurile începuseră să se mişte în această parte a cortinei de fier, iar speranţa noastră ajunsese să fie Gorbaciov, multă lume era convinsă că la noi nu se poate schimba nimic. “Revoluţia în direct” a trezit, pe de altă parte, o imensă simpatie pentru România în Occident. O simpatie spulberată de aceeaşi şleahtă a lui Iliescu prin mineriade, în special de cea din iunie 1990. Iar toate întârzierile din acei primi ani post-decembrişti ne-au adus la coada Europei. Un motiv bun ca acum aproape 50% dintre români să regrete una dintre cele mai brutale dictaturi din istorie. Sigur, pe de altă parte, asta spune multe şi despre români…
Comentarii prin facebook