În timpul Jocurilor Olimpice campionul român la nataţie David Popovici a avut un nou discurs manifest, un discurs care se repetă ocazional, schimbându-se doar actorii. Mă refer la lipsa investiţiilor statului în sport şi în special în infrastructura sportivă. Într-o ţară în care copiii, cu ajutorul guvernanţilor, sunt feriţi de educaţie fizică (o oră pe săptămână şi aceea driblată de cei mai mulţi cu scutiri medicale, vină mare a părinţilor!), viitorul se arată sumbru nu doar în privinţa sportului de performanţă, dar în special al sănătăţii. Dar asta e o altă discuţie. De fiecare dată când se pun pe tapet astfel de probleme, curg gârlă şi promisiunile guvernanţilor. Care nu fac însă nici cel mai elementar lucru posibil, să mărească numărul de ore de educaţie fizică.
Fără să exonerez statul de la obligaţia de-a investi în sport, ba din contră, aş vrea să ating o altă latură a subiectului. Oriunde în lume, pe lângă investiţiile publice în sport, sunt şi investiţiile private ale unor oameni cu bani. Este aproape o cutumă ca cei avuţi să întoarcă o parte din câştiguri comunităţii din care fac parte. Că e vorba de acţiuni sociale, mecenat cultural, sport, donaţii la universităţi, şcoli, cercetare etc. nu contează. Toţii sau aproape toţi milionarii scot bani din buzunare în acest sens.
Într-un interesant timing, în timp ce Popovici îi provoca pe politicieni, la Timişoara Marius Cristescu avea o ieşire publică, în care vorbea despre cât de OK este statul că face autostrăzi, autostrăzi pe care românii, fie ei din Bucureşti, fie din Timişoara, vor ajunge mai repede şi mai mulţi la Arsenal Park, obiectivul turistic din Orăştie al fraţilor Cristescu. Este un fapt arhicunoscut, cei doi fraţi sunt cei mai bogaţi timişoreni, fiind între primii zece şi în topurile de profil din România.
Am mai atins tangenţial acest subiect, atunci când am scris de Poli Timişoara. Au investit/sponsorizat cei doi vreodată în Timişoara în sport, educaţie, cultură etc? Adică au redat ceva comunităţii din banii pe care i-au câştigat? Nu! Şi se ştie cum au făcut aceşti bani. Formula cea mai binevoitoare ar fi că au profitat de aşa zisul capitalism cu iz securistoid din anii 90 şi începutul anilor 2000. Atunci când a funcţionat cel mai bine sloganul „nu ne vindem ţara, o dăm gratis la ai noştri”. Nu-i un mare secret, cei doi au cumpărat la preţul a vreo câteva lăzi de bere jumătate din fabricile, hotelurile, magazinele, localurile Timişoarei. Sigur, fabricile erau obligate să-şi păstreze numărul de muncitori şi obiectul muncii, dar cu indivizi ca Ovidiu Muşetescu (decedat între timp), la post-privatizare, acestea au fost vândute la fier vechi, iar terenurile transformate în afaceri imobiliare.
Iar fabricile care nu s-au dărâmat au fost închiriate sau părţi din ele revândute la stat, la sume mai mari decât preţul vânzării. Câteva cazuri: Casa de Asigurări (Mobitim), Oficiul de Şomaj (Electromotor), Finanţele la Optica, acolo unde plăteşte acum chirie AFIR-ul. Înainte de acestea a fost “tunul” PECO, cu mai multe benzinării vândute de stat la fraţi, forjate la maxim de aceştia în embargoul cu Iugoslavia, iar apoi revândute la stat de zece ori mai scump, deşi erau într-o stare mult mai proastă. Au mai vrut să ia cu japca şi parcarea din spatele Magazinului Bega (cumpărat cu preţul a vreo două savarine) fiind ajutaţi aici de prietenul lor Victor Ponta. Au pierdut parcarea în instanţă, dar nici DNA n-a mers pe firul afacerii, deşi a fost deschis un dosar pe această speţă.
Dacă nu întors nimic comunităţii din care s-au înfruptat, cei doi au încercat tot timpul – şi au reuşit în mare măsură – să obţină influenţă politică. Mai ales în perioadele de guvernare PSD, influenţa lor era peste limite, ei dându-şi girul şi la numirea prefecţilor şi a unor şefi de deconcentrate şi, în special, a celor de la Poliţie. Cea mai bună relaţie o aveau cu Ilie Sârbu, care avea propriul apartament la Hotel Timişoara, acolo unde ţinea şi audienţele. Când ginerele lui Sârbu, Victor Ponta, a ajuns premier şi preşedinte PSD, influenţa celor doi fraţi s-a extins la nivel de ţară, la Orăştie fiind organizate multe şedinţe de partid.
Dintotdeauna au avut “săgeţi” în Consiliul Local Timişoara de la toate partidele. Inclusiv la USR, partid care se lăuda că nu are aşa ceva, a fost găsită ulterior deja celebra Ana Munteanu. Pe lista AUR au reuşit să-l includă acum pe Ştefan Corban. La PNL Simion Moşiu chiar semnalizează că este omul Cristeştilor. De exemplu, a contestat PUG-ul oraşului fiindcă acesta nu prevedea un regim de înălţime mai mare la Flora, acolo unde fraţii vor să ridice o clădire. Sigur, câteodată mai ratează şi cei doi fraţi, aşa cum a fost la alegerile locale, când au încercat să-l schimbe pe Dominic Fritz. Motivul? Obişnuiţi să comande politicienilor, liderilor din administraţie, ziariştilor, poliţiştilor etc., cei doi au rămas oarecum şocaţi că Fritz n-a luat, la rîndul lui, poziţia ghiocelui în faţa lor şi nu le-a semnat toate afacerile imobiliare. Şi fiindcă se tot fac comparaţii (cu Cluj, Oradea, Braşov etc.) oare unde era Timişoara fără “aportul” celor doi fraţi?
P.S. După ce am scris rândurile de mai sus, am văzut că şi Sorin Grindeanu, răspunzând criticilor lui David Popovici, a spus că e şi de datoria oamenilor cu bani să investească în infrastructura sportivă. Corect. Dar poate că Grindeanu ar putea să le spună asta şi prietenilor săi, cei doi fraţi
Comentarii prin facebook