Cel mai vechi monument al Timișoarei, reconstruit de Iancu de Hunedoara în secolul al XV-lea, a supraviețuit invaziilor și cutremurelor. Ce nu a putut învinge au fost administrațiile postdecembriste.
Din 2006, castelul este închis publicului. De aproape două decenii, timișorenii privesc același tablou absurd: garduri ruginite, un șantier-fantomă și colecții muzeale plimbate prin depozite. Capitală Europeană a Culturii? Mai degrabă capitală a panourilor „Șantier în lucru”.
Muzeul promisiunilor
Președinții Consiliului Județean au defilat unul câte unul, fiecare cu propria „rețetă” salvatoare:
- Constantin Ostaficiuc (PDL, 2004–2012) – visa la liftul de sticlă care nu s-a ridicat niciodată.
- Titu Bojin (PSD, 2012–2016) – garanta că nu se pierd banii europeni. S-au pierdut.
- Călin Dobra (PSD, 2017–2020) – promitea în 2020 proiectarea „în cinci luni”. Au trecut ani.
- Alin Nica (PNL, 2020–2024) – anunța redeschiderea în 2026–2027, cu bani din PNRR. Singurul lucru redeschis a fost bannerul „Șantier în lucru”.
- Alfred Simonis (PSD, din 2025) – a semnat în sfârșit contractul: 333 de milioane de lei, trei ani termen.
De fapt, fiecare politician a folosit castelul ca fundal electoral. Pozele au fost mereu gata. Doar șantierul nu. Dacă le-am pune pe toate pe un panou, am avea în sfârșit un muzeu vizitabil: Muzeul Promisiunilor Politice.
Anatomia eșecului
Eșecul Huniade e mai mult decât neglijență: e un manual de incompetență. Documentații prost făcute, licitații contestate, firme incapabile, management precar și obsesia fiecărui șef de a „o lua de la zero”.
Și mai grav, colecțiile Muzeului Național al Banatului nu au un inventar public complet și actualizat. În lipsa transparenței, orice obiect poate dispărea – și nimeni nu ar ști dacă s-a întâmplat deja.
Lecția comparațiilor
- Viena a reușit să transforme și să întrețină Castelul Schönbrunn într-un reper cultural și turistic prin programe etapizate de restaurare, finalizate în mai puțin de un deceniu fiecare.
- Budapesta a reabilitat treptat Castelul Buda prin programe succesive de câțiva ani, integrându-l rapid în circuitul turistic.
- Oradea și-a refăcut Cetatea în cinci ani.
- Aradul a consolidat fortăreața în circa șase ani.
Timișoara? Ține închis de aproape două decenii un singur castel – și încă nu știe când îl va redeschide.
Ce e de făcut
Nu mai e loc de „comunicări festive”. Orașul are nevoie de:
- Calendar public cu termene clare și raportări trimestriale.
- Comisie independentă de monitorizare, cu experți din universități și societatea civilă.
- Transparență totală a cheltuielilor, leu cu leu, pe un portal accesibil tuturor.
Altfel, să-l inaugurăm oficial ca Muzeu al Promisiunilor. Ar fi măcar vizitabil.
Monumentul neputinței
Castelul Huniade e oglinda noastră: o comunitate care a tolerat prea mult și o administrație care și-a normalizat rușinea. Un oraș care își lasă trecutul în ruine nu are cum să-și clădească viitorul.
Capitală Europeană a Culturii cu bijuteria coroanei ascunsă după garduri ruginite – asta nu mai e doar ironie, ci o sentință.
Castelul Huniade nu cere milă. Cere voință. Iar Timișoara are nevoie de cetățeni care nu mai acceptă ruina ca normalitate.













































Comentarii prin facebook