„Orașul Florilor” s-a așezat acasă

Întrebați pe stradă în Timișoara câți știu de Casa Muhle, de povestea ei, și nu veți fi surprinși. Adevărat, e rău că nu știe lumea despre familia florarului, dar mai mult decât iubitorul de istorie locală, bănățeanul născut sau devenit, cine ați avea să știe despre Wilhelm și fiul Arpad, cei care care au împodobit cochet capitale europene și orașul de acasă până ce Timișoara a căpătat numele de „Orașul Florilor”? Cu toții am auzit că odată am fost orașul florilor și poate ne întrebam de ce nu mai suntem. De ce parcului Franz Josef sau Rozelor i se spune astăzi altcumva și cât de liniștiți și-au dormit nopțile mulți decidenți ai acestor locuri.

Ne mai întrebam de ce nu am avut grijă de patrimoniu și-am aflat din povești urbane, căci anchetele instituțiilor statului au fost simple glume ori reparații tardive, că suntem orașul cu cele mai multe frumoase clădiri, cu cele mai multe frumoase și neîntreținute, batjocorite clădiri, devenind apoi o caterincă pentru o mafie imobiliară care ne-a ținut orașul captiv decenii după revoluție. Iar noi am mers fuduli înainte, electoral și social, ca și cum nu de noi își băteau acești oameni joc.

Care mafie n-ar fi neapărat o problemă că a fost țigănească, cât mai degrabă că a jucat într-un dispreț total față de istoria locului și bunurile de patrimoniu ridicate aici de-alungul timpului. Ghinionul acestor geambași de case a fost c-au poftit și la clădiri cu o bogată amprentă istorică, căci dacă se mulțumeau cu platforme industriale luate moca de la stat poate că nimeni nu le mai avea treabă. Mai dureros, aceste grupuri aproape criminale au dat de lucru unor rețele ce-au moșit moșteniri trucate, afaceri dubioase imobiliare, notariale și judecătorești care au umilit Timișoara, conferindu-i o aură aproape anecdotică de infracționalitate.

Am trăit niște ani în care s-au petrecut lucruri ireversibile, greu reparabile cu toată voința politică de care niciodată nu am dat dovadă ca societate. Printr-un astfel de episode a trecut și Casa Muhle, iar lentoarea cu care Justiția poate face dreptate, când vrea, în țara asta a făcut ca întoarcerea la normalitate să se petreacă de abia acum, când Universitatea Politehnică a cumpărat, contralicitând Primăria Timișoara, acest imobil emblematic pentru oraș. Putea cumpăra oricine un astfel de monument, nu neapărat rectorul Florin Drăgan și conducerea institutului. Casa Muhle putea fi redată orașului de oricare mare investitor dator orașului și poate merita Timișoara să se întâmple așa, dar intrarea în proprietatea UPT a acestui imobil este mult mai bogată în simbol decât oricare altă tranzacție.

Ce primari am putut avea, aleși de noi, în capitala Banatului ca un astfel de fenomen să nu mai poată fi dezlegat complet nici după 36 de ani de la revoluție? Ce funcționărime, ce stat, ce autoritate și cât de neputincioși am devenit în fața acestora! Indiferența noastră nu e nici scuză, nici cauză, s-a întâmplat ca după un manual de utilizare pentru un post-comunism studiat haotic și un precapitalism sălbatic. Puseele de mâhnire nu-și mai au rostul. Universitatea Politehnică a devenit proprietar, ieșind din stricta sa misie și decizând să joace ca un actor civic, investind în istorie.

Familia Muhle a dat învățământului tehnic universitar timișorean mari spurafețe de teren pe care seculara instituție și-a dezvoltat o parte din campus. Acum Casa Florarului va face parte din campus și noi, cetățenii orașului, vom avea garanția unei sănătoase reabilitări și, foarte important, că imobilul nu va mai cădea victimă a unor trocuri și operații mizerabile. În ciuda unor reproșuri mai absurde decât o gelozie politică, UPT a jucat corect această carte și a întors orașului o favoare mai grea decât o palmă dată demnitarilor locali care au asistat complici la degradarea și întrăinarea abuzivă a patrimoniului. Fie în „Epoca de Aur”, fie în cea de „catifea” prin care a trecut Timișoara atâta amar de ani.