Timișoara produce discurs de metropolă, dar rezultate de oraș mic. Nu entuziasmul lipsește, ci puterea reală de a livra.
Orașul vorbește compulsiv despre proiecte, mobilitate, digitalizare. Dar diferența nu se vede în conferințe, ci în șantiere închise; nu în postări, ci în finalizări. Iar aici, Timișoara excelează într-o disciplină rușinoasă: „aproape gata”. Comunicarea a devenit performanță, execuția – detaliu. Șantierele sunt decor, consultările – ritual, evenimentele – anestezic public.
Trei blocaje majore ale neperformanței
Timișoara generează mișcare, dar nu rezultate. Modelul e stabil, repetitiv și previzibil.
a) Primar carismatic, fără control instituțional
Carisma câștigă voturi. Autoritatea executivă finalizează proiecte. Timișoara are primul element, dar îl ratează constant pe al doilea. Un oraș nu se conduce cu aplauze, ci cu instituții care funcționează.
b) Tehnicieni competenți, fără mandat politic
Expertiză există, dar e ținută în vitrină. Fără acoperire politică, soluțiile devin exerciții de inteligență, nu direcții de acțiune. Administrația funcționează pe instinct, improvizație și reacție. Strategia e opțională.
c) Coaliție fragilă, negociere permanentă
Majoritatea se construiește vot cu vot, zi de zi. Direcția devine volatilă, iar proiectele strategice se blochează în trocuri minore. E mecanismul perfect al stagnării: toată lumea negociază, nimeni nu livrează.
Ștrandul Termal și Uszoda: două radiografii ale neputinței
Ambele sunt sub controlul direct al Primăriei. Ambele sunt blocate. Și ambele arată aceeași realitate: nu lipsesc banii, lipsesc responsabilul și asumarea.
Ștrandul Termal
Un spațiu emblematic, ținut ani întregi între schițe, promisiuni și „urmează”. Revitalizarea e eternă. Un activ urban major ruginește în timp ce administrația produce comunicate.
Ștrandul Uszoda
Promis de ani de zile ca parc sportiv și inclus în planurile inițiale de finanțare prin PNRR. Poze colorate, intenții generoase. Dar tot ruină. Administrațiile s-au schimbat. Blocajul nu.
Testul adevărat al performanței
Performanța urbană nu e poezie. E matematică elementară:
- responsabil unic sau haos
- termene ferme sau întârzieri cronice
- continuitate sau reset permanent
- negociere dură cu Bucureștiul sau izolare garantată
Fără aceste elemente, orașul trăiește din iluzie, nu din rezultate.
Întrebarea pe care Timișoara o evită de două decenii
Cine răspunde pentru oraș? Nu comunicatorii. Nu influencerii instituționali. Nu pozele de pe șantiere.
Ci cel care elimină blocaje, disciplinează aparatul și impune direcție pe 8 ani, nu pe 8 luni. Timișoara adoră viitorul spus cu voce tare. Dar prezentul rămâne fără responsabil.
Costul neperformanței
E concret, nu metaforic:-
- fonduri pierdute
- investiții relocate
- profesioniști plecați
- ani consumați în promisiuni reciclate
Un oraș nu se prăbușește spectaculos. Se macină în liniște, în fiecare zi.
Concluzie
Timișoara va performa în ziua în care cineva va spune limpede: „Răspund eu.” Până atunci, orașul va continua să arate bine în poze și să rămână captiv în propriile promisiuni.
Comentarii prin facebook