Există o întrebare simplă pe care merită să ne-o punem sincer: când am auzit ultima dată un profesor universitar vorbind clar despre o problemă reală a orașului nostru?
Nu despre o conferință. Nu despre un proiect european. Nu despre o dezbatere academică între specialiști. Despre oraș. Despre trafic, dezvoltare urbană, administrație, educație, energie, cultură civică, strategie sau viitor.
Întrebarea e incomodă tocmai pentru că răspunsul vine greu.
Și totuși, paradoxul rămâne evident: universitățile produc exact cunoștințele de care comunitățile au nevoie. Economiști, urbaniști, sociologi, ingineri, specialiști în administrație publică, experți în tehnologie și politici publice. România nu duce atât lipsă de expertiză, cât de mecanisme prin care expertiza să ajungă în societate.
În aproape orice oraș universitar coexistă două lumi paralele. Una este lumea academică: publicații, granturi, conferințe, competiții instituționale, ierarhii profesionale. Cealaltă este lumea comunității: probleme concrete, decizii urgente, tensiuni sociale, administrație, dezvoltare urbană, nevoia de orientare strategică.
Cele două lumi se intersectează rar și, de multe ori, accidental.
Nu pentru că universitarilor nu le-ar păsa. Și nici pentru că societatea ar respinge expertiza. Rădăcina e în altă parte: sistemul academic a fost construit să recompenseze mai ales producția internă de cunoaștere, nu transformarea ei în direcție publică.
Publicarea contează mai mult decât traducerea ideilor pentru comunitate. Limbajul academic devine, uneori, aproape imposibil de urmărit pentru cineva din afara universității. Iar universitarul este format, în primul rând, să fie specialist.
Aici apare una dintre problemele despre care vorbim prea puțin în România: incapacitatea de a transforma cunoașterea în capacitate comunitară.
Cartea lui Călin Hințea, Strategia. Organizații și comunități inteligente, oferă un cadru foarte bun pentru această discuție. O organizație inteligentă nu acumulează pur și simplu cunoștințe. Știe să le folosească pentru a crea valoare în mediul în care există.
Aplicat la universitate, asta schimbă perspectiva. Succesul unei universități nu se măsoară doar în citări, rankinguri sau granturi. Se măsoară și în capacitatea de a influența inteligent comunitatea în care există.
Un universitar care intră cu adevărat în relație cu comunitatea ajunge să joace mai multe roluri. Mai întâi, rolul expertului accesibil. Nu politician, nu activist — ci omul care știe și are curajul să spună ce știe într-un limbaj pe care comunitatea îl poate înțelege.
Apoi, rolul constructorului de punți. Universitarul care poate conecta actori care altfel nu s-ar întâlni niciodată — administrație, ONG-uri, antreprenori, cercetători, cetățeni. Într-o societate tot mai polarizată, un asemenea tip de credibilitate devine o resursă rară.
În acest sens, contribuția lui Călin Hințea depășește spațiul academic clasic. De ani buni, el încearcă să traducă teme complicate — strategie, leadership public, dezvoltare urbană sau inteligență organizațională — într-un limbaj accesibil administrației și comunității. Nu este puțin lucru într-o cultură academică în care universitarul este adesea încurajat să vorbească mai ales pentru alți universitari.
Desigur, expertiza nu garantează automat nici luciditate civică, nici capacitate administrativă. Dar o comunitate care nu își folosește inteligent expertiza ajunge să improvizeze strategic.
Și există încă un rol, poate cel mai important: formarea gândirii strategice. Universitarul nu trebuie să rezolve singur problemele comunității. Rolul lui mai profund este să îi ajute pe oameni să gândească strategic propriile probleme.
Pentru că un cetățean care gândește strategic devine un actor comunitar. Iar o comunitate de oameni care gândesc strategic începe să funcționeze diferit.
Timișoara are aproape toate ingredientele necesare pentru un asemenea model: universități puternice, tradiție civică, infrastructură culturală, experiență europeană și o comunitate care încă păstrează reflexul dialogului public.
Ce lipsește este poate doar decizia de a conecta strategic aceste resurse.
De aceea, ideea unui spațiu regulat în care universitatea să reînvețe să vorbească public despre problemele comunității merită luată în serios. Nu prin ceremonii academice și discursuri protocolare, ci prin conversații reale despre comunitate, strategie și viitor.
Un asemenea început ar putea purta un nume simplu și profund local:
„Givanul de la Muhle”
Nu ca slogan. Nu ca exercițiu nostalgic. Ci ca formă posibilă de reconectare între expertiză și cetate.
Pentru că o cetate care nu își folosește propria inteligență ajunge să fie condusă de improvizație.
Comentarii prin facebook