Cea mai mare dezamăgire pentru primarul Nicolae Robu e că în mandatele sale nu a reușit să facă sau să demareze măcar proiectul subpasajului Solventul. Iar dacă pentru mulți timișoreni cea mai mare dezamăgire e chiar primarul Robu, întrebarea e cum ieșim noi din această buclă logică altfel decât prin alegeri libere? Dar până la alegeri mai sunt patru luni de zile, vor avea loc cum vrea PSD-ul și pe alocuri PNL, într-un singur tur, iar multe nu se mai pot face pentru ca marea dezamăgire a edilului șef timișorean să devină mega satisfacție.
N-aș vrea să rămânem la pasajul Solventul, deși ar fi o pâine de discutat pe această temă, despre imensa lui utilitate pentru oraș. Dacă vreți, poate că un primar cu picioarele pe pământ și capul pe umeri numai pasajul Solventul de-l făcea într-un mandat cu asta ar fi trebuit să înceapă, atât de importantă ar fi fost această măiastră lucrare pentru decongestionarea traficului în Timișoara. Dar să nu rămânem la marea dezamăgire a primarului Robu, ci să mergem încetuț spre marea dezamăgire a multor timișoreni, chiar a edilulului liberal. Să umplem această pagină de dezamăgiri!
Să fii primul oraș liber al României postcomuniste, să declanșezi tu aici revoluția, să te umpli de mândrie în toată lumea pentru faptele cetățenilor tăi, iar când îți va veni în 2021 șuvoiul de turiști tu să nu ai un muzeu al revoluției mi se pare o mare rușine, ca și cum ar vrea cineva să cumpere, trecând prin Bocsig, o cotăriță de piparcă și n-ar mai avea nimeni de vânzare. Așa ceva nu e permis și rușinea ne va copleși peste un an, categoric. Vor zice unii în frunte cu edilul Robu că acest proiect este unul național, că Ministerul Culturii trebuia să se implice, nu zic că nu e adevărat, dar făceam eu din bani locali, din sponsorizări, dădeam la frații Cristescu să facă în privat „Costel Bursuc Park”, n-are importanță, dar nu lăsam Timișoara fără o atracție legată de revoluție.
Că multe clădiri din centrul vechi nu le putea face municipalitatea pe legea de atunci și de-acum, fiind imobile în proprietate privată, dar măcar ce puteai face tu primărie nu trebuia să rămână în mizerie în perimetrul zero al Timișoarei. Nu știu ce-aș zice unui turist albanez când sunt întrebat ce obiectiv important al orașului ascund zidurile de la ștrandul „Usoda”. Trebuie să inventez ceva, poate mă ajută primarul Robu, că nu pot să zic că este un fost ștrand de acum jumătate de veac atacat de paragină și că în cei opt ani de mandat Robu, ca să nu zic de ultimii 30 de ani, nimeni nu a rezolvat problema. Să mințim ceva, oameni buni! Să zicem că acolo au odihnit revoluționarii după ce au luptat la Tokes sau la catedrală, dar nu poți spune că în buricul târgului un primar sănătos la cap nu a reușit să elimine acel „hostel” pentru oamenii străzii.
Monstruozitatea metalică din fața muzeului de artă. În era în care oamenii sunt duși în spațiu pentru a se trata de cancer în lipsa gravitației, când alții fac avioane invizibile sau spitale într-o săptămână, noi la Timișoara n-am reușit să ascundem un transformator în cel mai nepropice loc al orașului: la intrarea în Muzeul de Artă. Un buncăr de făceau săpând Chiș Culiță și Ionuț Nasleu opt ani numai noaptea și tot făceai acolo o facilitate pentru racord la curent electric pentru locatari sau diverșii consumatori de ocazie ai Pieței Unirii. N-a mai fost implinită nici acoperirea cu monumentul unui zid al terorii escaladat de luptătorii pentru libertate, nimic, a rămas rugina, atât! Despre asta ce-o să-i povestim turistului albanez?
Ce mai vindem de 2021? Senzații tari ca la bâlci, monștri cât șobolanul, igrasie de mangrove, toate în cel mai potrivit loc al Capitalei Culturale Europene: subpasajul din Piața Operei. Sunt niște guri de intrare în pasaj blocate cu plăci de OSB, ca pe șantier. Avem și cu termopan, dar după uși ce-o fi? Ultimele povești despre ce s-ar afla în pasajul pietonal din centru erau despre gunoaie, peturi, apă după ploi torențiale, spații comerciale neutilizate, nu mai contează, dar rușine mai mare pentru o gazdă să primești oaspeții într-o așa „sufragerie” nu există pe pământul ăsta. Tot în zonă: Castelul Huniade, șantier al CJT, am înțeles că o astfel de lucrare la stat trebuie să dureze minimum 30 de ani, dar măcar acoperiți-l, oameni buni, să nu se vadă geamurile alea sparte de toată mândria noastră de bănățeni, dom’le Dobra.
Piața 700. Dacă tot ai făcut-o praf cu schimburile alea pentru lichidarea Acvariului din centru, măcar să îți duci ideea de schimbare până la capăt. Cine mai cumpără zarzavaturi de la Piața 700? Aș fi curios dacă există prin sertarele de la primărie un studiu despre tranzacțiile cu ludaie, arpagic sau corcodușe. Măcar a verificat cineva dacă vânzătorii din acea piață sunt țărani ce-și dau rodul muncii la orășeni sau sunt pur și simplu niște intermediari mai mici și mai nefiscalizați decât Kaufland, Profi, Carrefour sau Lidl? Cum să lași promiscuitatea aia într-un perimetru marcat de o altă monstruozitate din sticlă, ridicată pe locul fostei parcări, ansamblul imobiliar CBC, clădirea Fiscului și Aquatim ori Alcatel?
Un turn de apă nu au refăcut. Nu știu câți turiști vor pătrunde atât în periferia orașului pentru a servi masa în vreun restaurant amenajat sus de tot într-un turn de apă, când au atâtea teverne în buricul târgului, dar măcar să arăți că poți, că nu vorbești ca să vibreze aerul și pletele-n vânt. Despre poduri făcute, asfaltări și alte chestiuni cu care s-a ocupat Nicolae Robu am vorbit și vom reveni, despre praful ales din sport, nu numai din fotbal, ci și din clubul municipal, de asemenea. Uneori micile dezamăgiri îi puteau salva mandatul primarului Robu. Era bine să facă Pasajul Solventul, era perfect chiar, dar chestiunile aparent mărunte dădeau altă lumină orașului la ceas de sărbătoare.
Comentarii prin facebook