Cine crede că greva profesorilor va avea o rezolvare imediată negociată la o cafea și o oranjadă de politicieni și liderii sindicali se înșeală amarnic. Sunt argumentații pertinente și de valoare observate din ambele unghiuri ale parteneriatului social, ba chiar și privind din societatea civilă oarecum neutru. Categoric, unii profesori sunt prost plătiți. Se vorbește de stagiari și poți vedea încă de acolo declinul sistemului de învățământ, dincolo de alte variabile și proaste strategii încercate pe parcursul a decenii de diverși miniștri. Pe de altă parte, nu poți rezolva problema unor oameni fără o reformă a sistemului, ceea ce nu înseamnă numai bucuria primirii de bani în plus la leafă.
România supraviețuiește de pe o zi pe alta. Cred că niciun sector de activitate nu a fost supus unui proces reformator în ultimele trei decenii. Orice a fost început s-a oprit în mofturi și vechi obiceiuri, în teama de nou și de efort suplimentar, de la digitalizarea ANAF, reforma administrației, reinventarea Educației și Sănătății, lupta cu nedreptatea din Justiție, toate au primit un enunț, după care am împotmolit-o în vechile noastre metehne poleite în tradiții strămoșești. Cine vrea să fie profesor stagiar? Se spune că nu cei mai buni, iar asta vine și din lipsa motivației financiare, căci nu toată lumea merge cu har la catedră.
Dacă nu faci reforme și tot mai dai cu țârâita la salariu din doi în doi ani totul ajunge ca la târg. Tu, guvern, îmi dai, eu, sindicat, te păsuiesc până după alegeri. Așa s-a petrecut totul în țara asta, iar reformele nu le-a mai dorit nimeni, nici cei plătiți să le propună, nici clasele profesionale pe care trebuiau aplicate ele, reformele. Ne mai întrebăm pentru ce să le mărim salariile, dacă dascălii nu oferă calitate. Eu dacă plătesc meditații înseamnă că sunt mulțumit de munca profesorului? Nu neapărat, iar aici se închide discuția în așteptarea ca guvernul să cedeze unei unei discuții ce unii o văd ca șantaj, alții ca negociere firească pentru o viață decentă.
Sunt două puncte de vedere pe marginea acestui subiect al grevei profesorilor. Salariile sunt mici și nu rezolvăm problema fără această motivație. E adevărat. Dar dreptate au și cei care văd că dacă le dai bani profesorilor fără să le ceri și reforme, atunci mâine vor și asistentele ori medicii să facă la fel. Doar bani la leafă, fără reforme. Apoi vin funcționarii, polițiștii și până la capăt toți bugetarii. Ce facem? Avem să le dăm la toți? Căci nu poți da numai la unul, trebuie şi la celălalt, că îți blochează țara. Apoi dacă dai la toți, poți susține și mărirea salariului minim pe economie?
De unde, cu negocierile despre PNRR îndreptate tocmai spre restrângerea cheltuielilor, nu pe explozia lor? Cealaltă argumentație arată just că statul tolerează și chiar încurajează risipa prin lefurile aparatului de partid recompensat prin sinecuri, pensii speciale și unde trebuie și unde nu trebuie. Iar dacă statul se plânge că n-are bani pentru profesori, să se ocupe să nu mai risipească cu alte categorii sociale. Nu-i poți contrazice nici pe cei care văd totul într-o astfel de logică, dar treaba asta presupune un termen îndepărtat, o reformă, mai multe reforme, iar profesorii vor banii acum.
Încă premierul Ciucă spunea recent că e foarte foarte greu să oferi satisfacție sindicaliștilor din sănătate din punct de vedere salarial. Așa este, să găsești bani pentru angajați e greu în economia reală. Guvernele găseau bani până acum pe datorie, datorie externă. Numai că guvernele sunt paralizate nu numai în fața încercărilor de a satisface sindicatele și salariații. Ele sunt incapabile și când trebuie să stabilească un cadru legal care să dea în mod echitabil drepturile din pensii, după cât a contribuit fiecare, nu după destrăbălarea statului. Nu știu de unde să dea, dar nu știu nici cum să ia de la cei care nu merită să primească atâta, iar asta înseamnă incapacitate cronică de a vindeca, cu forța, o țară.
Comentarii prin facebook