În urmă cu cinci ani, la alegerile europarlamentare din 2014, PSD ne cerea să fim „mândri că suntem români”, acesta fiind de altfel şi sloganul partidului din acea campanie electorală. Şi ca să avem cu ce ne „mândri”, PSD-ul condus la acea vreme de Victor Ponta trimitea, printre alţii, în Parlamentul European pe Viorica Dăncilă şi Maria Grapini (nu că PNL ar fi fost mai breaz, trimiţându-le la Bruxelles pe Renate Weber şi, mai ales, Norica Nicolai). Sub o formă sau alta, PSD a continuat să ne ceară să ne mândrim că suntem români. Să fim mândri că suntem contemporani cu alde Liviu Dragnea, Ciordache, Şerban Nicolae, Pleşoianu, Viorica, Codrin şi alte monstruozităţi sau accidente ale naturii.
Editorial de Ino Ardelean
Mândria venea la pachet şi autohtonismul, antioccidentalismul şi mai vechea teză a lui Ceauşescu de neimplicare în treburile interne ale unei ţări. În stil PSD-ist, „mândria” asta trebuia asezonată cu bătăi cu cărămida în piept, grohăieli patriotice la beție şi – evident – băgat mâinile până la umăr în bugete, fie ele naţionale sau locale.
Oare trebuia să fim mândri şi când „marele patriot” Liviu Dragnea, om plin de „demnitate”, a dat vreo 200.000 de dolari pentru a face pe chelnerul, alături de Sorin Grindeanu, lui Donald Trunmp? Alt mare „patriot”, Călin Popescu Tăriceanu, care, la rândul lui ne cere să fim demni şi mândri în faţa „putredului Occident”, a plătit „doar” 50.000 de euro pentru o poză cu Mike Pence, vicepreşedintele SUA. Amintesc aceste amănunte ca să realizaţi ipocrizia şi nesimţirea celor care ne vorbesc de demnitate şi mândrie naţională. Ce să mai spui despre analfabeta funcţională Viorica Dăncilă? Trebuia să fim mândri când a pus Priştina capitală a Muntenegrului? Sau cu „he-he”-ul englezesc de la întâlnirea cu Benjamin Netanyahu?
Las însă aceste specimene care ne cer să fim „mândri că suntem români” şi trec la o cu totul altă părticică a României. Una care, realmente ne face să ne mândrim că suntem români. Sâmbătă, Simona Halep joacă prima ei finală la Wimblendon. Ori pentru un jucător de tenis onoarea şi bucuria de-a juca o finală în „Templul tenisului” sunt întrecute doar de ipostaza de-a o şi câştiga. E fabulos şi Roland Garros-ul, dar Wimblendonul e altceva, e mai mult. E nobleţe, e istorie (primul turneu în 1877, când România abia îşi câştiga independenţa), e magie. E un eveniment unic, alături de cursa hipică de la Royal Ascot, chiar şi pentru scrupuloşii britanici cu sânge albastru. Pe arena pe care au jucat atâţia lorzi ai tenisului, o româncă va juca sâmbătă pentru titlul suprem al sportului alb. O Simona Halep care nu a primit nimic, dar absolut nimic de la statul român, reprezentat de anomaliile descrise mai sus. Dar a întors enorm pentru toţi românii.
Ea va fi urmărită la TV de zeci şi sute de milioane de oameni de pe întreg mapamondul. Mulţi dintre ei poate n-au auzit niciodată de România sau o asociază cu o destinaţie exotică, dacă nu misterioasă ori „bramstokeriană”. Aceştia vor vedea talentul Simonei Halep şi vor crede că românii sunt talentaţi. Vor vedea imensa ei disponibilitate la efort şi vor spune că românii sunt muncitori. Vor vedea fair-play-ul ei şi vor crede că românii sunt cinstiţi. Cei care ştiu mai ştiu unele lucruri despre România, vor înţelege că ţara nosatră nu se reduce la bande de hoţi, cerşetori, proxeneţi sau… Viorica Dăncilă. Că există şi această faţă luminoasă a României reprezentată de Simona Halep. O României a dăruirii, a muncii, a sacrificiului dar şi a fanteziei. Este acea Românie cu care ne mândrim cu toţii.
Şi apropos de interferenţa dintre România din primele paragrafe şi România Simonei Halep. Vă amintiţi anul trecut cum a încercat atentata cu sârma, Gabriela Firea, să se urce cu bocancii şi o infinită nesimţire pe succesul Simonei Halep după victoria de la Roland Garros? Ei bine, am fost şi atunci mândru că sunt român când a primit acele huiduieli atât de meritate, care au făcut-o să plece în goană de pe stadion.
Comentarii prin facebook