Doar două zile ne mai despart de primul tur al alegerilor prezidenţiale, un scrutin crucial în actualul context internaţional. Potrivit mai multor sondaje, mai sunt 20% dintre românii care vor să meargă la vot, dar nu s-au decis încă pe cine să pună ştampila, astfel că toate cifrele apărute până acum pot fi aruncate în aer de actualii “nehotărâţi”. Se pare că există totuşi o certitudine: vom avea un golan manelist în turul II. Fiind la final de campanie, câteva constatări.
În condiţiile în care nu candidează – părere personală – cel care ar fi putut atrage realmente voturi “pentru” şi mă refer aici la Ilie Bolojan, se va vota, ca în multe alte rânduri, răul cel mai mic. De data asta şi cu groaza de-a nu ieşi vreun monstru. Şi există această “şansă”. La fel cum rămâne în cărţi o finală catastrofală. Sigur, fanii înverşunaţi ai unuia sau altuia dintre candidaţi nu o vor recunoaşte, dar oferta electorală e mult, mult prea slabă, în condiţiile în care ne-am permis “luxul” să-l “ţinem pe bancă” pe unul care nu ne-ar fi făcut de ruşine.
Dar ca în orice listă cu oferte mediocre, există şi exemple inacceptabile, duse mult peste limita răului. Ori trebuie să urăşti România din rărunchi ca să-ţi doreşti un huligan preşedinte. O haimana a cărei cea mai mică problemă este faptul că e interzis în două ţări, dintre care una, Moldova, este socotită “sora noastră”. La fel, trebuie să ai multe frustrări împotriva ţării tale ca să-ţi doreşti preşedinte brelocul unui infractor fugit din ţară, în Serbia. Unul care minte mai des decât respiră, un contorsionist politic a cărui ticăloşie este dusă la paroxism. Cei doi chiar sunt “răul suprem”, în orice evaluare a “răului cel mai mic”.
Pe de altă parte, avem o doamnă, care azi putea fi chiar preşedintele României, care însă se încăpăţânează să nu înţeleagă că momentul ei istoric a trecut. Altfel, cu bune intenţii, dar cam atât. (Se mai spune despre un drum că e plin de bune intenţii.) Fanii înverșunați ai lui Nicuşor Dan, altfel critici și pe bună dreptate ai Rusiei, se fac că plouă pe problema Matei Păun, nici acum lămurită de primarul capitalei. Binevoitor cu vechiul său prieten putinist, trebuie admis că Dan şi-a demonstrat de multe ori ingratitudinea, inclusiv faţă de partidul care-l susţine acum şi care şi-a sacrificat preşedintele în acest sens. Crin Antonescu, în schimb, este emblema establishment-ului împotriva căruia s-au revoltat românii la precedentele alegeri. O garanţie pentru actuala guvernare. Nu mai discut de acceptarea, într-una din dezbateri, a soluţiei Olguţa Vasilescu premier. Dar oricât de inadecvaţi ar fi cei trei funcţiei de preşedinte – şi prea sunt! – la ei există totuşi garanţia că nu vor duce România într-o ireversibilă aventură pe fundul prăpastiei. Ceea ce s-ar întâmpla cu primii doi.
Despre campania electorală în sine, nu pot să nu observa că principalii piloni ai ei au fost Dumnezeu şi… Sistemul. Mai toţi au clamat că Dumnezeu îi sprijină în această cursă. Ori ca profan ce sunt, o astfel de afirmaţie mi se pare o imensă blasfemie (porunca a III-a din Legile lui Moise). Dumnezeu are treburi mult mai importante decât să stea alături de o haimana sau un mitoman.
Şi da, toţi susţin că se luptă cu Sistemul. Incluisv mitomanul care de la cea mai fragedă vârstă a făcut parte din sistem. Şi nu pot să nu observ că cel mai atacat dintre toţi candidaţii a fost Nicuşor Dan, de foarte multe ori pe motiv că ar fi omul Sistemului. Dincolo de faptul că suntem poate singura ţară cu zicala “hoţul strigă hoţul!”, dar dacă Dan ar fi “omul sistemului” cum se face că a fost cel mai terfelit candidat în această campanie? S-a rablagit sistemul şi nu-l mai poate apăra? Iar faptul că cele mai abjecte scursori din ţara asta şi din toate domeniile (politic, media, afaceri… Mitică Dragomir) îl înjură, poate să fie un indiciu privind… “răul cel mai mic”.
Comentarii prin facebook