Am răsuflat ușurați când Nicușor Dan a pus pe pauză mișcarea suveranistă din România, câștigând alegerile prezidențiale. S-a zis atunci că pro-europenii au câștigat și că ei au acuma misiune grea de pornire a reformelor, de echilibrare economică a țării, de alungare prin rezultate a norului populist de abia respins la urne. Noi ne-am lăsat în treaba lor, convinși că greul l-am făcut noi în alegeri, iar acuma sunt detalii rămase lor de rezovat între ei, pro-europenii. În realitate e invers. Greul abia acuma începe, căci arondarea asta la ideologii n-are nicio treabă cu ce se va întâmpla lunile ce vin în România.
Sorin Grindeanu, Ilie Bolojan, Dominic Fritz și Kelemen Hunor sunt cu toții pro-europeni, dar primul nu-l suportă pe al doilea și pe al treilea, care între ei s-ar suporta, dar ideile celui de-al treilea nu se potrivesc cu marea masă a activiștilor din partidul celui de-al doilea, iar dl. Hunor ale și el liniile lui roșii, alb și verzi peste care nu se poate trece. E greu să guvernezi așa, cu „liniuțele” lor roșii care nu fac împreună cât „linia” pentru care ne-am unit noi, majoritatea, în alegeri. Proeuropenismul ăsta pălește când vezi că suntem ca în povestea aia cu lupul, capra și varza care trebuie duse dincolo de râu și nu știm încă cum e cu poanta.
Personajele de mai sus, fie că sunt social-democrate, liberale, progresiste sau creștin-democrate important e că nu sunt ilibireale, cum ar fi cei din AUR, POT și SOS. Dar ce mai contează asta, câtă vreme nu poți potrivi ideile unuia cu ale altuia pentru a nu supăra electoratul. Electoratul propriu, pe bucăți, va reacționa rău dacă PSD ar fi de acord cu demontarea clientelismului din aparatul de stat sau local. Nu e de acord nici PNL cu asta, dar ei sunt mai tehnici și resping impozitul progresiv, de pildă, UDMR-ul n-ar fi de acord cu reforma administrativă sau vot în două tururi la primari, iar USR nu este de acord cu nimic.
Dar toți sunt proeuropeni. Degeaba electoratul mare a pus presiune pe clasa politică cu ocazia alegerii lui Nicușor Dan președinte. S-a dat semnalul că poporul ar vrea o resetare, că așa nu se mai poate, dar fiecare pe felia lui respinge altceva. Doar ceilalți, „patrioții”, „suveraniștii”, au reușit să-și sedeze alegătorii cu predici generale, greu de uitat, greu de abandonat, dar de nerealizat vreodată, cu „România prima” vai de ea și Ucraina, dacă se poate, să fie ultima, de vreme ce ar bucura așa ceva și Rusia.
Am votat un independent anti-Sistem nu pentru că chestia asta cu anti-Sistemul nu e o abstractitate, ci pentru că cei mai mulți considerăm că paguba făcută statului de PSD și PNL nu mai poate merge mai departe. Dar când punem „foarfeca” să tăiem parcă nu mai vrem, ne-am obișnuit să mâncăm pizza aia mare cu banii de medie, vorba lui Nicușor Dan. Suntem captivi între respingerea risipei, dar și a austerității, îl lăudăm pe Ceaușescu că a dus spre zero datorii în 1989 (cu ce preț?), dar am arunca cu ouă clocite după un prim ministru care ar face rânduială și cheltuiala puțin mai chibzuită în această țară. Nu mai vorbim de chemarea la butoane a FMI sau a altor creditori internaționali.
PSD și PNL ar trebui să conștientizeze că au de ales între două rele pentru ei, dintre care unul este mai mic, firește. Dacă fac reforma, cu siguranță vor supăra multă lume din electoratul propriu, dar dacă nu o fac am putea prezice că vor dispărea sau vor deveni irelevante în două cicluri electorale. Societatea românescă poate fi capabilă de surprize. Un mic exemplu a fost Boc-Cluj. Boc cel care n-a avut încotro atunci când a tăiat cheltuieli, forțat de Băsescu, de criza economică internațională și instituțiile europene. Nimeni de atunci n-a mai încercat rețeta asta. Care poate fi de succes, dacă omul care o face poate convinge lumea că oricum mergem pe un drum închis și suntem aproape de capăt.
Comentarii prin facebook