“Cine e nemulțumit de muncă, de ordine, de disciplină, de nevoia de a crește veniturile, să se ducă în altă parte, unde se acceptă lenea”. Declaraţia de mai sus nu aparţine, aşa cum ar părea la prima vedere, vreunui CEO de companie. Din punct de vedere politic nu sunt vorbele vreunui lider libertarian sau liberal. Autorul lor este preşedintele PSD-ist al Consiliului Judeţean, Alfred Simonis. Şi îi vizează pe angajaţii Muzeului Satului care s-au revoltat împotriva relativ noului director Radu Trifan.
Radu Trifan a fost numit director al Muzeului Satului, instituţie din subordinea Consilliul Judeţean, în luna septembrie a anului trecut. Şi trebuie spus că Alfred Simonis a avut o mână bună atunci. După ani de zile în care şefia muzeului a fost considerată o sinecură, fiind exercitată de tot felul de politruci, de această dată în fruntea instituţiei a venit cineva care a demonstrat că poate să facă lucruri în zona privată. Trifan a fondat Asociația Acasă în Banat prin care a derulat zeci de proiecte de protecție și promovare a patrimoniului bănățean. Tot el a înființat „Color the Village”, cel mai mare eveniment de voluntariat din România.
În momentul în care şi-a asumat conducerea muzeului, Trifan a preluat o debandadă. O spune inclusiv Simonis: „Oamenii erau învățați să nu vină la serviciu sau să vină câte o oră, câte două, erau învățați să meargă cu mașinile prin muzeu, era să dea şi peste mine”; “Nu era niciun fel de regulă acolo”; “N-avem patrimoniu inventariat, e o mizerie de nedescris în spațiile respective şi în casele de la Muzeul Satului”; “Era un haos de nedescris”. Sigur, descrierile de mai sus se potrivesc multor instituţii sau companii de stat. Managerii care preiau conducerea unor astfel de instituţii se împart în două. Unii, cei mai mulţi, se complac cu situaţia şi fraternizează cu sindicatele într-o mare mediocritate. Alţii îşi suflecă mânecile, iau taurul de coarne şi fac curat. Sau cel puţin încearcă.
Trifan s-a înscris în a doua categorie, ceea ce a trezit opoziţia mai mult sau mai puţin sindicalizată a angajaţilor obişnuiţi să mute vântul. Foarte probabil, el s-a mai răstit la salariaţi, aşa cum se tot plâng aceştia peste tot. Dar obişnuit cu voluntari care muncesc fără să primească bani, e normal să-l mai fi lăsat nervii când a văzut oameni care refuză să muncească, deşi primesc bani. A dat şi el faţă cu realitatea cruntă din sistemul bugetar. Peste tot, orice schimbare, orice reformă întâmpină rezistenţă, lucru semnalat şi de Simonis.
Suntem totuşi ţara lui Caragiale: „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale”. Într-o lume destul de conservatore, cu oameni împietriţi în trecut, puţini însă reuşesc să-şi ducă reformele la capăt. Mai ales dacă nu au „spate” politic. În cazul nostru, se pare fericit, Simonis îi ţine „spatele” lui Trifan.
Dar ceea ce este interesant în această speţă, este faptul că Simonis face exact ceea ce PSD blochează la nivel naţional. Direct sau prin sindicatele pe care le manipulează, PSD blochează orice fel de reformă, aproape din orice domeniu. Fie că vorbim de administraţia locală şi centrală, companii de stat, fie că e justiţie. De aici şi eşecul (cel puţin până acum) Guvernului Bolojan în a demara reforme şi în imensul aparat bugetar. Pe de altă parte, cu cât oazele reformiste din teritoriu sunt tot mai multe şi se va vedea că se termină cu bine, poate reforma/schimbarea va ajunge, în sfârşit, o politică de stat.
Comentarii prin facebook