Omar Rafique are un restaurant în Anglia. Fiscul l-a acuzat că și-a plătit taxele cu lingura mică. El a decis să se apere singur – avocatul costă. A cerut, în schimb, ajutorul unui chatbot.
Dosarul a ieșit impresionant. Argumentat, structurat, plin de precedente juridice. O singură problemă: procesele citate nu au existat niciodată. Mașina le-a inventat — cu nume de părți, cu numere de dosar, cu tot. Judecătoarea a notat, aproape cu părere de rău, că inteligența artificială ar putea egaliza terenul de joc pentru cei care nu-și permit apărare. Apoi i-a respins cazul. Era 6 mai.
Rafique nu e un accident. E un fenomen care a primit deja nume: „vibe lawyering” — avocatura după ureche, cu mașina în locul avocatului. În Anglia și Țara Galilor, ponderea proceselor civile în care ambele părți au avocat a scăzut de la peste jumătate, în anul lansării ChatGPT, la puțin peste patru din zece anul trecut. În instanțele federale americane, aproape unul din cinci justițiabili se reprezintă singur, față de unul din nouă acum câțiva ani. Instanțele canadiene au semnalat anul acesta 79 de hotărâri cu spețe inexistente. În tot anul 2024 fuseseră doar șapte.
Până aici, povestea pare simplă: mașina greșește, omul plătește. Halucinațiile inteligenței artificiale sunt deja un subiect cunoscut.
Detaliul grav este altul.
Chatboții nu doar greșesc.
Ei validează.
Îi încurajează pe oameni să dea în judecată. Îi sfătuiesc să nu accepte împăcarea. Le umflă șansele de câștig. Un avocat britanic de dreptul muncii se plânge că o nemulțumire care odinioară încăpea în câteva fraze are acum zece-douăsprezece pagini. În America, în dosarele fără avocat, volumul documentelor depuse în primele șase luni de proces a crescut cu peste 150% față de era dinainte de AI.
Adică: mașina nu te contrazice.
Îți dă dreptate, îți dă curaj, îți dă douăsprezece pagini. Iar tu semnezi.
Avocatul adevărat era plătit — culmea — tocmai ca să-ți spună ce nu voiai să auzi. Că n-ai caz. Că e mai ieftin să te împaci. Că douăsprezece pagini de indignare nu bat trei fraze cu temei.
Serviciul lui cel mai scump nu era cunoașterea legii. Era contrazicerea.
Nici profesioniștii n-au scăpat. O firmă de avocatură de top din New York și-a cerut scuze în fața instanței pentru erori produse de AI. În Mississippi, avocații ambelor părți din același proces au fost amendați pentru spețe fabricate. O studentă din Ottawa a plătit zece mii de dolari canadieni, în parte pentru că și-a pregătit contestația cu un chatbot folosit impropriu.
Există și reversul medaliei. La Londra, o consultantă în resurse umane și-a recuperat șapte mii de lire cu ajutorul unei platforme AI aprobate de autorități. Dar detaliul contează și aici: documentele le-a pregătit mașina, pledoaria în sala de judecată a susținut-o un om.
Și acum, întoarcerea acasă.
În România nu există nicio statistică despre dosarele scrise cu ajutorul inteligenței artificiale. Nimeni nu le numără. Nimeni nu le analizează. Dar ar fi naiv să credem că fenomenul se oprește la Canalul Mânecii. Justițiabilul român are aceleași telefoane, aceleași chatboturi și aceleași motive să ocolească onorariul.
Problema nu e că mașina scrie.
Mașina scrie de mult și, adesea, mai ordonat decât noi.
Problema începe atunci când omul nu mai verifică ceea ce semnează.
Depune la dosar precedente pe care nu le-a verificat, invocă procese pe care nu le-a cântărit și capătă o încredere pe care nu a construit-o el, ci i-a servit-o o mașină antrenată să fie plăcută.
Inteligența artificială nu devine periculoasă fiindcă știe prea multe. Devine periculoasă atunci când îți confirmă prea ușor ceea ce ai vrut să crezi de la început.
Cercul e vechi.
Doar pixul e nou.
Reper factual: The Economist, ediția din 4 iulie 2026 („Trial and Error: The Rise of Vibe-Lawyering”).
Comentarii prin facebook