Curtea de Apel București mi-a comunicat prin mass-media că am votat de câteva ori cu un colaborator al Securității. Poate că am votat și cu alți securiști după revoluție, dar cu „Petrov” am votat apăsat de vreo patru ori la președinție, două tururi în 2004 și două tururi în 2009. Am mai votat pentru el să nu-și piardă funcția prin referendum și parcă nu mă simt atât de apăsat. Evident că senzația e că am fost tras în piept, dar este și vina mea. Nu m-am gândit niciodată că profilul său profesional de mariner cu curse peste hotare, în acele vremuri de control absolut, nu putea să nu-l ducă și la situația de a deveni puțin „Petrov”. Aș face haz de necaz pe tema opțiunii mele neîngrădite și neinfluențate pentru Traian Băsescu la președinție. Deși mi-am consumat nopțile la revoluție în stradă, dorindu-le securiștilor ce e mai rău pe lume, paradoxul face ca votul dat unui colaborator al securității mi-a adus una dintre cele mai mari satisfacții pe plan politic. Poate chiar două, dacă la victoria asupra lui Năstase adaug și episodul Geoană, delicios prin devoalarea dragostei ce ce i-o purta Mircea Mihaelei în cel mai scurt mandat prezidențial ce l-a avut PSD-ul, o noapte.
Știu, nu sunt scuze. Nu i le voi căuta nici eu, dar mă întreb cum ar fi fost România dacă Adrian Năstase ar fi câștigat președinția la un vot, iar eu nu aș fi votat pentru că Traian Băsescu a fost colaborator al Securității. Vă imaginați cum ar fi arătat România și cu cât chin ar fi târât-o Europa după ea pe calea integrării? Mai ales după ce am văzut în anii de guvernare Dragnea cât de semeț urinau ei pe orice recomandare tehnică sau politică venită de la UE? Vă mai amintiți cu câtă scremere îndeplineau pesediștii lui Adrian Năstase aquisul comunitar pe capitole, dacă la justiție au înființat DNA, PNA-ul de atunci, doar pentru conductorii de tren și paznicii de spitale? Și cum vedea Rodica Stănoiu, această Elena Ceaușescu a Justiției din România, funcționarea sistemului, cu analize de dosare în ședințele de partid? Dacă nu vă mai amintiți lucrurile astea și ați votat cu securistul, puteți să luați puțin aer în piept și să vă gândiți că puteați face infinit mai mult rău nevotând cu el, în favoarea celorlalți comuniști și foști securiști ce colcăie în PSD.
N-a reușit nimeni pe lumea asta să cântărească vinovățiile astfel încât să nu ne încărcăm sufletul în lipsa unei opțiuni curate la răscrucea vieții, a unui Isus candidat la președinția României, dar nu pot să nu mă gândesc la cât rău a făcut colaboratorul Securității Nicolae Corneanu – Dumnezeul să-l ierte dacă poate – și cât bine a reușit să facă după revoluție același IPS Nicolae, mitropolitul Banatului. Este exemplul care-mi vine ce-l mai la îndemână când încerc că compar faptele unui securist căit cu faptele unor politicieni despre care bănuiala că ar fi colaborat cu Securitatea e o piesă de bază în al lor curriculum vitae. Nu le mai spun numele unor timișoreni cu această boală și nici apartenența politică, căci nu și-au recunoscut niciodată defectul și ar avea și tupeul să mă dea în judecată. Dar putem să ne întrebăm dacă binele făcut de Nicolae Corneanu după ce și-a asumat păcatele poate fi comparat cu ce au făcut pe lumea asta oameni ca Dan Voiculescu, și el coleg cu „Petrov”, dar și un Șerban Nicolae, Nicolicea, Florin Iordache, Tudorel, care, dacă n-au fost în relații cu Securitatea, bănuiesc că nu din considerente morale, ci din dezinteresul celeilalte părți pentru niște oameni de o astfel calitate.
”Petrov” nu numai că mi-a oferit, repet, una din marile bucurii civice post-decembriste, umilirea lui Adrian Năstase, dar a avut meritul să fie răul mult mai mic. Da, veți zice că și ai lui au furat și au furat bine de tot. Dar, spre deosebire de PSD, PDL-ul lui „Petrov” a funcționat după următorul principiu: „Oameni buni, dacă furați, furați pe cont propriu. Cine e prins, face pușcărie”, chiar dacă e frate de sânge, nu doar camarad în gașcă. Evident că nu au fost prinși toți, dar „Petrov” nu a distrus sistemul pentru ai lui, făcându-și o astfel de dambla doar la bătrânețe, când nu mai era la butoanele puterii și Elena era prin Costa Rica. Înainte să ajungă președinte, „Petrov” spunea: „Măi, Adriane, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti comunişti?”. Dacă era sincer, ca în alte ocazii, și zicea la acea dezbatere televizată că blestemul poporului român era să aleagă între un comunist și un securist am fi fost sută la sută convinși că era o acuză adresată lui Năstase și lumea l-ar fi votat, cu același aplomb, președintele României. Se poate spune „bine că n-am știut”?
P.S. Dacă e o problemă și este, atunci ea vine din curtea CNSAS, care a dat atâtea avize de necolaborare atunci când „Petrov” a candidat. Oare câți securiști au fost „albiți” de CNSAS în acești 30 de ani de democrație postrevoluționară? În câte cazuri e vorba de lipsa de documente și în câte putem bănui că acești reprezentanți ai statului au făcut selecția înaintea noastră, a alegătorilor?
Comentarii prin facebook