Revoluția mea

Puțini timișoreni știau vineri 15 decembrie 1989 ce se întâmplă cu pastorul reformat Laszlo Tokes la reședința din Piața „Maria”. O mână de enoriași. Piața „Sinaia” era la două minute de mers pe jos de „Maria”. În colț, la măcelărie, stăteam la o țigară cu doi prieteni în speranța că mai prindem un tramvai la miezul nopții. Fusesem să vedem un film pe rețeaua Sky la un amic ce-avea antenă satelit. Cred că era rudă de ceva nomenclaturist, dar la asta mă gândisem mult mai târziu. Dacă strigai ceva în „Maria” sigur se auzea în „Sinaia” la acea oră. Totuși, nu bănuiai nimic. Am stat aproape jumătate de oră tăifăsuind la doi pași de locul unde, chiar în acele clipe, începea revoluția. Am ratat-o. Părinții cu siguranță s-au bucurat. Nu că n-ar fi vrut să scape de comunism, dar le era frică de tinerețea și inconștiența mea. Nu era chiar așa. Mai târziu aveam să aflu cum instinctul de conservare funcționează la toate vârstele.

Sâmbătă protestul n-a mai fost unul strict religios-reformat ori pe filieră maghiară. A explodat mămăliga. Cei despre care știm astăzi că au fost eroi se urcau pe tramvaie, formau coloane și mărșăluiau prin cartiere cerând plecarea lui Ceaușescu de la putere. Paradoxul face că primul examen al meu în anul întâi de facultate a fost un V.P. la Istorie. În anii mai mari n-aș fi stat să învăț la o asemenea materie când ești student la Politehnică, mai ales că era plină de mistificări comuniste. Eu sâmbătă învățam la Istorie în timp ce alți timișoreni scriau istoria în stradă.

De abia duminică am aflat de la fratele meu ce s-a întâmplat cu o zi înainte. Despre proteste, despre arestări, de bătăile primite de cei care, nefiind studenți să învețe la Istorie, au ieșit să se lupte cu aparatul represiv al lui Ceaușescu. În jurul prânzului am intrat în poveste. Era o masă de oameni în mișcare în fața județenei de partid, actuala prefectură. Deplasarea era spre hotel Continental, unde apăruseră tancurile ministerului Apărării. Nu s-a depășit acea limită a violenței. Blindați, cei din armată erau foarte greoi în ripostă în fața cavaleriei de protestatari. Era o hârjoneală, un cumul de provocări specifice luptei de stradă, care mai apoi, mergând spre librăria „Școlarul”, s-a transformat în foc și vitrine sparte.

Nu condamn pe nimeni și nu exclud nici scenariile vehiculate. Nu poți scoate lumea în stradă fără să creezi emoție, dar una peste alta gesturile de vandalizare a centrului orașului nu erau aplaudate de prea mulți timișoreni la fața locului. A urmat Corso. Același tipar. La Catedrală am plecat spre casă. Cu adrenalina protestului, cu bucuria că a început, dar puțin mâhnit de metode. Aproape ajuns acasă am văzut pe cer trasoarele. Tocmai ce am terminat armata și știam că se trage cu muniție de război. Era groasă. Era seara în care s-a murit pe scările catedralei și în Girocului.

Am revenit la adăpostul întunericului. Stăteam ascuns după pereții toaletei din Parcul Central, vizavi de cantina rectoratului Politehnicii. Era atmosferă de front. Nu mai vedeai nimic de fum. Lumea era răsfirată, ascunsă pe unde putea. Era o sinucidere să mai rămâi. În vremea aceea lucram cu jumătate de normă la Elba. Elba a fost prima intreprindere din Timișoara care marți urma să iasă într-o formă organizată de protest. Dar asta era marți. Luni nu lucra mai nimeni, în ateliere se formau grupuri și se povestea în șoapta la început, apoi „la liber”. După prânz am mers la examen. Lumea se plimba prin centru să vadă locul unde au murit oameni. Cordoane de militari MApN între catedrală și podul de la „Bănățeana”. Din când în când se trăgea cu foc de avertisment când se considera că mulțimea se adună în număr prea mare. Oamenii se aruncau la pământ, ce să faci altceva? Te ridicai și mergeai mai departe. Examenul nu s-a mai dat. Cum spuneam, istoria se preda în stradă.

Marți s-a ieșit muncitorește în curte la Elba. Unii mai curajoși începeau să-și asume rolul mobilizării. Cred că era un mix de curajoși și oameni cu misiune. Nu vreau să cred cu religiozitate în scenarii, dar apăreau în față și unele personaje care nu puteau trăi bine pe vremea aia fără o colaborare cu Securitatea sau măcar cu Miliția. Unul dintre ei era un celebru vânzător de semințe pe stadioane. Dar mai erau și alții despre care aveam să aflu lucruri interesante câteva luni mai târziu. Cred că am stat toată ziua, deși programul îmi era de jumătate de normă. Foamea dispărea, setea la fel. Erai cuprins de febra momentului, de curiozitate. Nu toată fabrica era în curte, firește. Erau și din aceia speriați de ce ar putea păți dacă sunt văzuți la protest. Cei mai mulți dintre studenți eram acolo, în curte. Elba era una dintre puținele intreprinderi din Timișoara care angaja studenți cu jumătate de normă. Nu îmi puneam problema de repercursiuni. Nu eram în fruntea lor, dar nu eram nici ascuns în hală. Era vorba de „curajul” celui retras în masă, iar când masa devenea prea mică curajul începea să devină acel curaj individual, cu o teamă care creștea colosal de repede.

Tot marți pe la amiază, gialu’ Gușă de la Armată a venit să potolească spiritele după ce două femei au fost împușcate pe podul de la poarta 2. Zvonurile deja îi dădeau responsabili pe celebrii securiști în haine lungi de piele ascunși pe sub pod. Chiar și Gușă se deroba public de aceste crime, vorbind lumii înfierbântate cocoțat pe un butoi de 200 litri. Zicea că nu erau ai lui soldați cei care au tras și mulți erau tentați să-i dea dreptate, disculpând măreața Armată Română de crimele care cu siguranță le-a făcut în acele zile. Protestatarii i-au cerut generalului să plece cu trupe cu tot. Gușă a dat ordinul, blindatele porneau, deplasându-se pe cele patru străzi ale cvartalului Elba. Nu puteai spune că nu pleacă, că doar le vedeai în mișcare, dar nici că au plecat.

Miercuri a fost ziua în care Timișoara urma să devină liberă. Ceea ce se întâmplase cu o zi înainte la Elba se petrecea în mai toate fabricile din Timișoara. Grosul venea de la UMT și din Calea Buziașului. Fără ieșirea lor, Elba era o problemă ușor de rezolvat cu două încărcătoare de AK-47. Înainte de prânz am ieșit în coloană pe la poarta a doua, la podul de la autogară. Cât eram în curte și ne îmbărbătam ni se părea că ieșim mii de oameni și rupem munții. Pe stradă ajunși, pe la Podul Dragalina spre gară, ne număram până la 200 de oameni. Mulți militari aliniați în fața Gării de Nord cu armele îndreptate spre noi. Îmi amintesc că aici instinctul de supraviețuire mi-a potolit excesele eroice. M-am plasat nici în primul rând, să cad când trag cei din cordonul din față, dar nici în ultimul rând, să nu ne închidă armata într-o buclă. Stăteam la mijloc și auzeam secundele. Era așa de simplu să mori atunci. Senzația era că durează enorm de mult, însă ușurarea aia a fost magnifică văzând în spate, pe pod, cum vin coloanele cu mii de muncitori din Calea Buziașului. Atunci și acolo se făcea joncțiunea. Nu voi ști niciodată dacă militarii ar fi tras în cei de la Elba, dacă nu veneau la timp muncitorii din celelalte zone industriale.

Mai departe a fost o zi de poveste. Ceva senzațional, dar în mod cert nu mai era vorba de frică. Erau alte sentimente, de toate cele bune, dar frică nu mai era. S-a terminat. Plimbarea pe „Republicii”, intrarea în fața catedralei, apoi prin fața primăriei, și intrarea în piață s-a făcut prin spate, trecând pe la cinema „Studio”. Nu insist pe acest moment știut de cei mai mulți timișoreni. Cu solidaritatea aia spumoasă, cu mașinile încărcate cu pâine, apă, imaginile generice despre revoluție. Mai puțini am rămas seara. Nu se făcuse frig și puteam rămâne în treningul cu care am fost la serviciu de dimineață.

Detaliile încep să se șteargă. Plimbări spre județeana de partid, unde Ion Marcu își juca rolul vieții. Nu-l voi uita nici pe Lorin Fortuna, Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi. Au fost multe personaje mai mult sau mai puțin interesante. Cu mulți ne-am tot văzut apoi în tumultul civic ori în politica locală. Îmi amintesc însă că în acele trei zile 20, 21, 22 decembrie am avut sărbătoare ziua și din nou teamă noaptea. Cine crede că s-a terminat în 20 decembrie le știe pe toate și mai nimica. După ora 23 mai eram în fața Operei, ca la Elba, doar câteva sute, apoi după miezul nopții, doar câteva zeci. E clar că cineva nu a vrut să continue măcelul, căci dacă se dorea acest lucru nu-i putea opri nimeni. Dar noi nu știam asta atunci.

În noaptea de 21 spre 22 am plecat acasă pe la ora patru. Eram venit din timpul zilei si era cazul să mai merg și pe-acasă. Mergeam cu frate-miu și la un moment dat am văzut pe Circumvalațiunii, vizavi de fabrica 6 Martie, o mașină Dacia Combi albă. Maica-mea lucra la Solventul și i se povestise acolo cum procedează securiștii când văd oameni venind noaptea de la protest. Opresc la distanță și sting farurile, apoi virează pe o stradă laterală și îți ies în față, acolo unde te așteaptă tot cu luminile stinse. De abia când ajungi în dreptul lor le aprind și te somează să stai la control. Mulți au fost săltați în felul ăsta în acele nopți. Eram sigur că asta ni se înâmplă și nouă. Ora 4 dimineață, am văzut mașina pe Bogdănești, la stația Favorit. Numai că n-am mai așteptat finalul, ci am luat-o la fugă pe o stradă mai înainte, pe Făgăraș, alergând apoi paralel cu Bogdăneștilor, fără să mai fim văzuți. Era chiar aiurea să fii băgat la temniță cu opt ore înainte de căderea regimului. Și poate nu numai bătut, ci chiar și omorât.

După 22 decembrie am participat mai rar. Mi se părea că partea interesantă tocmai ce am trăit-o. Apoi au venit cei ce s-au temut să iasă când Ceaușescu mai putea întoarce soarta revoluției, ba chiar și mulți oportuniști cum a fost un cunoscut pastor, ajuns parlamentar PNȚCD, sosit la balcon de abia în 22 seara să cânte ”El vine iar, El vine iar… ce fericire negrăită!”, deși lumea îi solicita prezența cu o zi mai devreme. Cu o zi mai devreme, până nu picase Ceaușescu, un trimis al dumnealui a venit să ne spună de la balcon că dl. pastor are o problemă de sănătate. Mulți au jucat un rol și în porcăria lui Iliescu de după fuga cuplului odios. Îmi amintesc că frate-miu făcea ad-hoc pe ghidul în clădirea Operei pentru trupele de parașutiști venite de la Buzău parcă. Brusc, de pe o zi pe alta, soldații Ministerului Apărării Naționale voiau să apere revoluția, dar nu știau locurile și aveau nevoie de localnici pentru a verifica de unde se trage, unde se ascund „teroriștii”.

Era noaptea de 22 spre 23 decembrie. În acea seara, maica-mea avea o lumânare aprinsă pe noptieră, căci frate-miu n-a ajuns acasă până dimineață și credea că e mort. Toată noaptea se auzeau împușcături de afară. N-avem în familie luptători cu merite deosebite. Nu am considerat că pentru asta ne-am dus zilnic în stradă, dar mizeria de după te-a copleșit. Nu știu cum aș fi suportat să fiu cu patalama la mână, coleg de asociație militari din tabăra cealaltă, cu incendiatori de cauciucuri pe te miri unde și cu tot felul de bișnițari ai vremurilor vechi și noi. Povestea trăită, însă, are o mult mai mare valoare.