Una dintre cele mai mari iluzii ale politicii este că schimbarea liderului înseamnă schimbarea partidului.
Există o explicație simplă pentru una dintre cele mai persistente frustrări ale alegătorilor: partidele se schimbă mult mai puțin decât liderii lor.
După fiecare criză politică apare aceeași promisiune: reforma.
Lideri noi. Echipe noi. Generații noi. Alt discurs. Alt început.
PSD a vorbit de mai multe ori despre modernizare. PNL despre meritocrație și profesionalizare. USR despre maturizare și trecerea de la protest la construcție politică. AUR va descoperi, la rândul său, diferența dintre creștere și instituționalizare.
Fiecare partid are propria poveste. Dar toate se lovesc de aceeași problemă: este mai ușor să schimbi oamenii din vârf decât mecanismul care îi produce. Pentru că un partid nu selectează doar persoane.
Selectează un anumit tip de persoane.
Dacă promovează disciplina înaintea competenței, va produce lideri disciplinați. Dacă promovează loialitatea înaintea reprezentării, va produce lideri loiali. Dacă promovează conformismul înaintea inițiativei, va produce lideri conformiști.
După câteva cicluri electorale, organizația începe să semene perfect cu criteriile după care și-a ales oamenii. Aceasta este adevărata capcană a succesului politic.
Ani la rând, multe partide au funcționat după reguli care au produs rezultate. Au câștigat alegeri, au construit organizații puternice și au ocupat poziții importante în administrație. Regulile care au făcut posibil succesul au devenit, treptat, cultura organizației.
Problema apare atunci când societatea se schimbă mai repede decât organizația. Alegătorii caută reprezentare. Partidul continuă să valorizeze controlul. Alegătorii caută autenticitate. Partidul continuă să recompenseze disciplina. Alegătorii caută competență. Partidul continuă să promoveze predictibilitatea internă.
În acel moment apare ruptura. Nu pentru că oamenii din partid nu văd realitatea. Ci pentru că au fost selectați și formați de reguli create pentru o altă realitate.
Cea mai mare problemă a partidelor nu este că pierd încrederea cetățenilor. Este că produc în continuare tipul de lideri care a dus la pierderea acestei încrederi.
De aceea, multe reforme politice rămân superficiale. Se schimbă liderii, echipele, mesajele. Dar criteriile după care sunt aleși oamenii rămân surprinzător de stabile. Iar când criteriile rămân aceleași, rezultatele seamănă mai mult cu trecutul decât cu viitorul.
Dar mecanismul acesta nu este întreținut doar de partide. Și alegătorii participă la el. Cer oameni noi, dar caută adesea siguranța oamenilor cunoscuți. Cer curaj politic, dar penalizează uneori costurile schimbării. Cer reforme, dar preferă ca prețul reformei să fie plătit de altcineva.
Un partid poate supraviețui unei înfrângeri electorale. Poate supraviețui unui lider slab. Poate supraviețui chiar și unui scandal. Mult mai greu supraviețuiește unui mecanism de selecție care nu mai corespunde societății pe care pretinde că o reprezintă.
Partidele nu intră în declin atunci când pierd alegeri.
Intră în declin atunci când continuă să producă aceleași tipuri de lideri într-o societate care s-a schimbat deja.
Pentru o vreme, acest mecanism produce stabilitate. După aceea produce inerție.
Iar la final produce exact ceea ce trebuia să evite: partide care vorbesc despre schimbare și organizații construite să o împiedice.
Comentarii prin facebook