Pentru cei mai mulți dintre noi revoluția din decembrie 1989 a venit în mod surprinzător. Puțini mai aveam speranță că ceva se va schimba într-o Românie capturată de un sistem comunist atroce, cu milițieni atenți la toate mișcările noastre cotidiane, cu turnători la tot pasul și cu un dictator nebun în fruntea partidului-stat. Pentru cei mai analitici, schimbările erau inevitabile după evenimentele petrecute în acea toamnă în tot lagărul de est, fie că respectivii înțelepți erau disidenți, români conectați la informații prin undele scurte radio americane sau pur și simplu erau oameni din interiorul sistemului, angrenați în schimbare la un ordin superior. Subiectul a fost tabu imediat după revoluție, dar nu trebuie să fugim de adevărul care ne spunea că mulți din eșaloanele medii ale PCR sau ale Securității vedeau un viitor bun din înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu și reconstruirea țării pe un alt sistem de favoruri și avantaje în postdictatură, nu neapărat în postcomunism.
Așa s-a și întâmplat. România a intrat într-o democrație originală atât prin heirupismul și nepriceperea politică a celor de bună credință, cât mai ales prin organizarea cu știința manipulării de către profitorii revoluției. Am rămas în această ecuație mulți ani și doar intrarea sub umbrela NATO ori a UE a mai schimbat din planul celor care în primii zece ani de după 1989 au devenit chiar mai puternici decât ar fi făcut-o vreodată din interiorul PCR, pe vremea lui Ceaușescu. Nu i-a mai deranjat alinierea la civilizație, căci treaba le era deja făcută. Devalizarea economiei prin acești șmecheri a dezvoltat sentimentul patriotic și anti-occidental, ca și cum cei de afară, prin regulile naturale ale pieței sau prin metode neortodoxe atribuite strategic capitalismului au ajuns să împartă societatea în bogați și săraci, după un șablon sudamerican.
Au apărut pe acest fond nostalgicii. Fie că e vorba de cei ce-și plângeau tinerețile, fie cei care se alimentau cu frustrarea de a vedea bogăția afișată la altul mai descurcăreț, dar poate mai prost sau nemeritoriu ca el, românul ce aștepta altceva de la libertate. Împreună am ajuns oamenii corecți, fără acces la favorurile sistemului comunism, cu cei care și atunci, și acum sunt răsfățați ai sistemului. Foarte mulți au plecat afară, uitând poate că libertatea de mișcare în spațiul european era ceva minunat câștigat la revoluție. Mulți dintre cei rămași acasă își vedeau sărăcia postcomunistă mai supărătoare ca cea din vremea lui Ceaușescu, fiind evident că aceste sentimente le erau cultivate de politicienii interesați de un anume curs al istoriei pentru România.
Căci trăgând linia, oricum ai lua-o, România de azi e dintr-un cu totul alt film decât România lui Ceaușescu. Din păcate, ne facem că nu observăm câștigurile libertărții, dar vedem că Occidentul ne-a lichidat industria ca o strategie politică macro, nu ca urmare a acțiunii unor rețele de afară și din interior puse pe căpătuială. Nu am analizat niciodată cum trebuie de ce nu mai avem industrie și cine ne-a luat-o, ci doar punem întrebări retorice aducătoare de voturi unora. Nu i-am acuzat pe românii cu contacte în fosta Securitate și pe bișnițarii ce-au transcedat regimurilor că au cumpărat pe mărunțiș fabrici pentru a le vinde la fier vechi sau a le da mai apoi, pe bani buni, unor concerne străine. Și nu ne-am pus problema că acele tranzacții de privatizare au fost făcute cu mâna românilor din conducerea statului, pregătiți să vândă nu în folosul României, ci al lor personal. Dar nouă ne-a fost mai ușor să acuzăm germanul producător de napolitane și să regretăm biscuitele Eugenia făcut de strămoșii daci la noi în țară.
Bun, libertatea de a circula a fost trecută de mulți la „și altele”, căci, nu-i așa?, la ce ne folosește dacă noi nu avem bani să călătorim? Nu ne-am întrebat de ce suntem ineficienți în muncă, de ce turismul nostru „lăsat de Ceaușescu” nu poate face față competiției nici măcar cu bulgarul, ce să mai vorbesc de turc sau grec. De ce sunt eficienți nemții și de ce câștigă ei mai mult ca noi, n-am făcut corelația dintre calitatea muncii, respectarea regulilor în societate cu nivelul de trai și leafă. Sau ne-am întrebat cumva de ce corupția e considerată un atentat la stabilitatea națională? Nu, dar știm să stabilim semeț că pe vremea lui Ceaușescu era mai bine din simplul motiv că aveai un loc de muncă sigur și mâncarea era mai ieftină. Astăzi o grămadă de oameni nu vor un loc de muncă, obișnuiți să trăiască din mila statului, iar despre mitul mâncării ieftine nimeni nu poate fi convins că este doar un mit.
Vă mai amintiți cât costa un kilogram de carne? Una proastă era intre 30 și 40 de lei. La ăi de-o scoteau din Comtim era mușchiulețul 60 de lei. Salamul „Victoria” era 50 lei/kg. Cât era leafa atunci? Da, era 2.500, 3.000 lei, cei mai norocoși câștigau 4.000. Exact ca astăzi, fără să-i punem la socoteală pe cei cu 10.000 de lei salariu lunar. Faceți raportul și veți vedea că astăzi carnea, așa scumpă cum o vedem, era mai ieftină. 15 lei kilogramul, 25 de lei? Pentru 35 de lei, cât dădeai pe niște purcei rahitici atunci, cumperi azi vitel sau curcan carne macră. Este? Este! Vor zice mulți că utilitățile sunt mult mai scumpe, gazul, curentul, fără să-și mai amintescă că ți-l întrerupeau când ți-era lumea mai dragă. Da, sunt mai scumpe utilitățile, dar pentru asta în loc să căutăm vinovatul în est îl găsim în vest și nu privim mai atent la cine și cum ne-a condus țara până acum.
Nu mai suntem uniți ca atunci? Nici atunci nu eram uniți. Nici noi, pălmașii, nici ei, privilegiații. Revoluția a fost un vârf formidabil de unitate, dar atâta. Ce a urmat a arătat că o minune nu ține mult timp. Ce unitate vreți să avem ca participanți la revoluție în Timișoara, fără pretenții la certificate ori indemnizații de la stat, și „luptătorii cu rol determinant” de a Buzău sau Vaslui, șefi de cameră parlamentară sau judecător de Curte Constituțională. Pot fi Tudorin Burlacu, Costel Bursuc sau Petre Boroșoiu uniți cu astfel de impostori, cu cei judecați astăzi mult prea târziu pentru crimele revoluției după 22 decembrie? Ultimii 30 de ani au dovedit cât de urâte compromisuri se pot face și aici e problema în tot acest concept de unitate între cei ce pot face așa ceva și cei ce nu pot. Dar haideți, oameni buni, să ne bucurăm de libertate!
Comentarii prin facebook