În România, nu se mai recrutează competență, se înscenează selecții. Așa-zisele concursuri pentru posturi de conducere în companiile de stat sunt doar un decor: CV-uri, comisii, criterii, interviuri – toate pentru ca la final să iasă cine trebuie. Dacă nu iese, se anulează și se reia. Până intră omul partidului. Ce face diferența? Loialitatea față de rețea, nu față de interesul public.
Săptămâna trecută, George Butunoiu, unul dintre cei mai cunoscuți head-hunteri din România, a spus ce mulți știu, dar puțini au curajul să admită public: totul e aranjat politic. Companiile de stat sunt capturate. Partidele decid cine le conduce, cine le sifonează și cine le protejează.
Indicatorii de performanță sunt o glumă. Își stabilesc singuri țintele – joase, ridicole – ca să încaseze bonusuri chiar și când compania merge în pierdere. Nimeni nu e tras la răspundere. Dimpotrivă, sunt recompensați. E ca și cum ai primi primă pentru că ai dus firma spre faliment „cu stil”.
În spatele acestor scheme e statul-complice: ministere, agenții, secretari generali, toți parte din rețea. Statul nu mai e acționar, e intermediarul jafului. Nu cere rezultate, ci supunere.
Ce scapă? Rar, companiile listate la bursă. Acolo mai există transparență, acționari privați, rapoarte. Dar în rest – cele controlate integral de stat – mizeria e totală. Bătaia e pe contracte, nu pe strategie: pază, hârtie, IT, consultanță, mentenanță digitală. Digitalizarea a devenit operațiunea perfectă pentru devalizare: scumpă, netransparentă, pe zeci de ani.
Sub „viziunea digitală” se ascunde un jaf metodic. Firme de partid, „parteneri strategici”, multinaționale cumpărate cu tăcere și complicitate. Toți se așază la masa contractelor. România e o pradă cu bani publici.
Și, dacă era nevoie de o dovadă că jaful e mai important decât dezvoltarea, o avem: guvernele PSD–PNL au preferat să piardă 800 de milioane de euro din PNRR decât să accepte selecții independente pentru posturile din companiile de stat. De ce? Pentru că n-au vrut să piardă controlul.
Controlul înseamnă bani. Banii înseamnă putere. Puterea se traduce în impunitate.
Și ca nota de plată să fie completă, același stat – incompetent, corupt și cinic – vine și mărește taxele. Tot noi plătim jaful lor. În tăcere. Cu resemnare. Cu spaimă. Cu normalizarea mizeriei.
Totul e controlat. Totul e împărțit.
Singura competiție reală e: cine fură mai bine fără să lase urme.
Comentarii prin facebook