Statul fără centru: de ce România nu poate decide

În primul rând instituțiile la noi funcționează ca niște feude, fiind conduse de către personaje numite politic, fără a avea vreo legătură cu meritocrația. Aceștia încasează bani buni, își angajează la rândul lor rețeaua PCR dar trebuie să fie loiali cuiva, nicidecum cetățeanului. Interesul lor nu este să meargă lucrurile bine ci să fie mulțumit cel care i-a numit, cam cum era sultanul pentru fanarioți.
În al doilea rând statul nu poate susține atât de mult economia, pe cât economia sprijină existența statului, pentru că mai degrabă avem o economie puternică și un stat slab, decât invers sau mai rău, ambele vai de ele. La noi statul este o piatră de moară de gâtul economiei care și în cele mai crunte condiții, totuși s-a mișcat. Așa că, mai bine statul să își vadă de eficiența sa și economia de profit, că oricum așa vor fi rezultate mult mai bune decât dacă se bagă constant, pune piedici și generează costuri, iar aici se vede diferența de competitivitate în SUA și UE, mai ales după criza financiară.

Integrarea europeană nu s-a întâmplat. Poate se-ntmplă Europa cu două-trei viteze, apoi Europa fără remorci cu balast.
OECD, cancelariile occidentale, toate firmele mari, băncile care contează, firmele de consulting au știut în fiecare secundă din 1990 încoace ce piesă de teatru se joacă în România. (Poate că, pentru mici perioade, și-au făcut și unii dintre ei iluzii). Au știut că există o puternică inerție a național-securismului ceaușist (nicidecum a integrării europene). După criza din 2008, după anexarea Crimeii, după începutul războiului din Ucraina și mai ales acum, în plin război din Orientul Mijlociu, nu cred că-și mai face cineva iluzii despre europenizarea mlaștinii securistoid-interlope numită România. Despre oportunități de afaceri, da, mai precis tunuri – uitați-vă la profiturile marilor bănci, ale lanțurilor de distribuție, firmelor din energie. Și țineți cont că acestea reprezintă doar o parte din profiturile reale exportate sub forma licențelor, supraplăților către compania-mamă, cheltuielilor diverse (audit-uri fără rost, consultanță de formă etc.).
Nicio țară nu duce lipsă de centru de putere. Dacă nu este la stat, trebuie căutată acolo unde „știe tot satu’, da nu’ știe bărbatu’. Răspunsul este în continuitatea la putere a structurilor și rețelelor care erau pe poziție în decembrie 1990 și anii imediat următori. Așa că, nu e niciun vid de putere: așa cum occidentalii ne lasă să fierbem în sucul nostru propriu de hoți atâta vreme cât fac bani aici, la fel și cei care sunt la putere la București și prin județe n-au niciun interes să schimbe structurile de putere (adică să se sinucidă).
Finalul mă revoltă: Păi nu spuneați voi, monșeri liberali, prin 1990-2000 că statul e de fapt problema, că-i cel mai prost administrator, că este hipertrofiat și intervenționist, anchilozat și birocrat, că este excesiv de protector cu ăia slabi și puturoși, ??? Acum ce facem? Când ne cad în cap prețurile, când Bolojan ne mai mărește taxele (el se crede prin anii 1980-1990), când OMV și Raiffeisen ne tratează (la prețuri și comisioane) ca pe elvețieni, fugim sub fusta statului?

Statul nostru este in primul rand fara cetateni. Cetatean egal om al cetatii. Cetatea are in teorie un scop comun. In practica insa, „cetatenii” nostri nu au un scop comun. Am aderat la diverse structuri gen UE, NATO. Dar acestea insele sunt disfunctionale, cu noi sau fara noi, a se vedea de exemplu Brexit-ul.
Nu avem un scop, deci nu putem avea un plan. Tot in teorie cetatenii aleg niste conducatori care le propun si un scop, si un plan. Dar in practica cetatenii aleg pe unii care le promit ca ii scapa de altii ca „sa fie bine sa nu fie rau”. Unde „sa fie bine” e egal cu niste cuvinte lipsite de continut: „democratie”, „stat de drept”, „siguranta”, „educatie”, „onestitate” etc. Cand metodele de „guvernare” sunt dezbinarea si frica… aia nu e cetate cu cetateni, statul in acest caz e un fel de staul. Si ipocritii din OECD ne propun noua solutii contrare cu cele aplicate de ei. Impachetate frumos, cu cuvinte gen „eficienta”, „reducerea risipei”, „reforma”, „investitii”, dar daca te uiti cu atentie vezi ca tot ce propun pentru noi este de fapt in interesul lor, nu al nostru. De exemplu nebunia cu „tranzitia verde”. Cum s-au dezvoltat ei? Cu siguranta nu asa. Acum cateva zile a facut valva cazul Étienne Davignon in Belgia. E suficient sa vezi ce functii a ocupat „omul” asta dupa ce a facut .. ce a facut. Oare cei care l-au cocotat in functii de-a lungul vietii nu stiau? Desigur ca stiau. De astfel de specimene e nevoie. Si astfel de specimene (sau unele implicate in dosare gen Epstein) ne vorbesc despre democratie, stat de drept, dezvoltare etc cand totul este despre cum sa mai reziste cetatile lor pe spinarea altor cetati. Pentru cine nu stie, Bruxelles e capitala Belgiei. Iar Davignon asta e cercetat pentru rolul avut in matrasirea lui Patrice Lumumba cand Congo a vrut sa scape de jugul (neo)colonialist. Anii ’60 secolul XX, nu vorbim de cine stie ce secol indepartat.

Stat functional egal cetateni care aleg conducatori cu coloana vertebrala, creier si… onesti pentru a stabili cel mai bun plan in indeplinirea unui scop. „Sa fie bine sa nu fie rau” nu e un scop. Scop este de exemplu ca in X ani numarul „cetatenilor” sub pragul de saracie sa fie mai mic cu Y%, in Z ani sa se intoarca in tara un procent de Q% din cei emigrati pe-aiurea, gradul de analfabetism functional sa scada spre nivelul N% in P ani, puterea mediana de cumparare sa ajunga spre mediana din UE in nu stiu cat timp etc. Dar cu „cetateni” din staul care viseaza doar lor sa le fie mai bine un pic decat co-rumegatoarelor, fie si prin chinuirea mai apriga a altora de catre conducatori… n-ai sa vezi.