Pastorala de Craciun a Mitropolitului Banatului, Nicolae Corneanu

Iubiți frați și surori în Hristos Domnul, Sărbătorim din nou praznicul înomenirii lui Hristos. Încă o dată ni se vădește taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută. Iar din adâncul iconomiei lui Dumnezeu se revarsă peste noi zorii mântuirii și focul cel nemistuit al dragostei de om și de făptură.

Niciun praznic al creștinătății nu are purcedere atât de înaltă ca întruparea și nașterea lui Hristos. Iată ce spune despre acest praznic evanghelistul Ioan, prietenul și ucenicul prea iubit al Domnului: „Și Cuvântul S‑a făcut Trup și a locuit între noi și am văzut mărirea Lui, mărire ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr“(Ioan 1, 14).

Iubitului cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor creștini har, milă și pace de la Dumnezeu -Tatăl și de la Domnul nostru Iisus Hristos.

Iubiți credincioși și credincioase,

Inomenirea Mântuitorului nostru Hristos este actul de neistovită dragoste a lui Dumnezeu, pătruns de milă pentru făptura mâinilor Sale. Coroană a facerii dumnezeiești și flacăra din Duhul lui Dumnezeu, omul căzuse pradă neascultării și devenise chip al mândriei. Din mărire și din întrebuințarea greșită a libertății, Adam – care înseamnă „om“ – și Eva, care se tâlcuiește „viață“, se prăbușesc întocmai ca fulgerul în adâncul păcatului și în rușinea neascultării.

Încetează, de îndată, de la ei frumusețea cea dintâi și izvorul cunoașterii. Încetează, apoi, starea de nemurire și piere Edenul fericirii, în care se bucurau de îndulcirea feței lui Dumnezeu. Astfel începe pentru omul cel dintâi și pentru urmașii lui durerea căderii în păcatul strămoșesc. Primul fruct al căderii și plata de îndată a păcatului a fost moartea. „Frumos era la vedere și bun la mâncare, rodul ce m‑a omorât“, zice o cântare bisericească despre fructul neascultării.

Iar despre pătrunderea morții în lume, Apostolul Pavel scrie că ea „a venit printr‑un om“ (I Corinteni 15, 21) și că „este plata păcatului“ (Romani 6, 29). Căderea în umbra morții este asemănată de Sfânta Scriptură cu o „țară de întunecime și de haos, unde lumina este tot una cu bezna“ (Iov 10, 22). Această stare este egală cu lepădarea de la fața lui Dumnezeu și cu apusul luminii care purcede de la Tatăl luminii. În ea stăpânește moartea veșnică, ce se mai numește și înviere pentru osândire sau înviere pentru rușinea și necinstea veșnică.

Alungat din sânul lui Dumnezeu și coborât din mărire și frumusețe, omul a atras după sine și răzvratirea firii, ca urmare a răzvrătirii sale. Stingându‑se pentru el luminile cunoașterii, iar porțile vieții fiind zăvorâte, pământul l‑a întâmpinat cu „spini și pălămidă“ (Facerea 3, 18). Au început atunci căutarile după Dumnezeu. Aceste căutări au fost dureroase și pline de rușine. Ele au trecut prin capistele idolilor, prin peștera sângeroasă a jertfelor de oameni și de animale, prin templele de închinare la făpturi necuvântătoare.

Solzii grei ai păcatului și ai putrejunii morale au acoperit și cel din urmă licăr al lăuntrului omenesc. Dorul după adevăratul Dumnezeu și tânjirea după viața sufletului s‑au mai păstrat, doar ca un ochi de candelă, la un popor de pastori din care urma să odraslească, la plinirea vremii, „toiag și floare din rădăcina lui Iesei“. Dar cine, dintre oameni, putea să întrebe ca Sfântul Ioan Gură de Aur: „Unde îți este, moarte, boldul?“. Și cine, dintre pământeni, putea să zică: „Unde îți este, iadule, biruința?“. Nimeni, fără numai Fiul lui Dumnezeu, care S‑a născut din pântece fecioresc, a luat trup adevărat omenesc și a avut și suflet omenesc.

Venirea Mântuitorului în lume a fost însoțită de întreita solie: preamărirea lui Dumnezeu, pacea pe pământ și bunăvoirea între oameni. Fiind înfățișată de îngeri, această solie purcede din voia lui Dumnezeu și este calea împărătească pe care va merge Domnul nostru Iisus Hristos în viața Sa lumească și în împlinirile trimiterii Sale pe pământ.

Între alcătuirile soliei mesianice este o strânsă legătură ca între alcătuirile trupului nostru. Nu se poate aduce „mărire întru cei de sus, lui Dumnezeu“, fără pace pe pământ și fără înțelegere între oameni. Viforul dușmăniilor pământene și al lăcomiilor omenești este văzduhul în care nu viețuiește Dumnezeu. Nici pacea nu poate trăi fără înțelegere și dragoste între pământeni. După cum bunăvoirea este pârga și rod numai al păcii.

Pentru aceea, pacea de care țin celelalte alcătuiri ale soliei de la Nașterea Domnului este plinătatea darurilor lui Dumnezeu, a dragostei și a harului Său, a iertării și a faptului că s‑au făcut asemenea cu noi. Ea este, în primul rând, testamentul lui Iisus Hristos, Domnul și Stăpânul vieții noastre. Ea duce la unirea sufletelor, așa cum ne învăța Sfântul Apostol Pavel: „Bucurați-vă dar, fraților, desăvârșiți‑vă, mângâiați‑vă, fiți uniți în cuget și pașnici, iar Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi“ (II Corinteni 13, 11). Pacea este pâinea și bucuria vieții, după cuvântul Apostolului Petru: „Cel ce voiește să iubească viața și să vadă zile bune… să caute pacea și s‑o urmeze“ (I Petru 3, 10–11).

Binecinstitori creștini și creștine, Troparul Nașterii Domnului numește pe Hristos „Soarele dreptății“ și „Răsăritul cel de sus“. Doresc ca acest soare dumnezeiesc să lumineze pașii fiecăruia dintre noi în toate clipele vieții și să ne călăuzească spre tot lucrul bun și bine plăcut lui Dumnezeu.

Darul păcii, al dragostei, al înțelegerii și al bunei voiri să coboare în sufletul nostru ca o ploaie deasă și ca o mireasmă a Duhului Sfânt. Să odrăslească în cugetul nostru sămânța faptelor bune și să rodească însutit. Iar pășunea duhovnicească a Sfintei noastre Biserici să ne îndestuleze pe toți.

Praznicul Nașterii Domnului, al Anului Nou și Bobotezei să ne fie tuturor spre folosul sufletesc și trupesc. La mulți și binecuvântați ani!

Al vostru de tot binele doritor și către Dumnezeu pururea rugător,

† Nicolae
Arhiepiscop și Mitropolit